Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Varianta în Românește este aici

After a hectic, almost-all-day Sunday, things finally started to feel more relaxed. It started as a quiet evening walking the dogs around the neighborhood, great weather, not a worry in the world. To seize the already full and manic day, I rewarded them with a walk in the park behind our home. Fresh grass to roll in, the works.

At 8:05, two dark shadows hurtled by me, proclaiming “Freedooom!”

It was then I realized I was holding two empty leashes.

I called for reinforcements. Irina came, so confused she could barely speak: “Both of them?!?” she sputtered. “Both??!!?? How did you manage THAT?!?”

The two confused humans followed the two shadows, both having a great time. The only light, the moon and the stars.
At 8:23, the miscreants finally decided they were tired and allowed themselves to be caught. In reality, they had just finished a very spirited conversation with a mastiff and a husky in the farthest corner of the community. Or maybe they simply took pity on us.

At 8:28, we were walking back into the house, the humans drenched in sweat, the doggos with their tongues hanging out.

At home once again, cold liquids in various forms were quickly consumed, while both dogs wore those apologetical expressions that confessed: “We know what we did was wrong.”
“But can we do it again? Tomorrow?”

---

După o duminică haotică începută la 5 dimineața cu o super plimbare în parc, urmată de tot felul de activități care mi-au pus la grea încercare talentul de bricoleur, în faptul serii lucrurile au început în sfârșit să se mai liniștească.

Aventura a început ca o seară liniștită, plimbând câinii prin cartier – vreme excelentă, aparent nici o grijă pe lume. Pentru a profita din plin de ultima urmă de răcoare (înainte de marele pârjol) și de întunericul ce se lăsase, i-am răsplătit cu o plimbare în parcul din spatele casei noastre. Iarbă proaspătă în care să se tăvălească, să facă gropițe, și ei, ca băieții.

La 8:05, două umbre întunecate au trecut în viteză pe lângă mine, proclamând: „Libertateee!”

Abia atunci am realizat că țineam în mână două lese goale: la ultima tăvălitură se desfăcuseră.

Am chemat întăriri. A venit Irina, atât de confuză încât abia putea să vorbească: „Amândoi?!?” a îngăimat ea. „Amândoi??!!?? Cum ai reușit așa ceva?!?”

Într-o derută generală, am început să ne ținem după cele două umbre. De răspuns la chemările noastre, nici vorbă – se distrau prea bine și, brusc, surziseră. Singura lumină, luna și stelele. Oh, și lanterna de la telefonul Irinei.

La 8:23, exploratorii au decis că sunt obosiți și s-au lăsat prinși. Pur și simplu li s-a făcut milă de noi. În realitate, tocmai terminaseră o conversație foarte activă cu un mastiff și un husky în cel mai îndepărtat colț al cartierului. Toată această aventură a avut loc în spațiul din spatele caselor, spațiu neexplorat încă din motive de discreție – nu e frumos să te holbezi în curțile oamenilor.

La 8:28, intram în casă, oamenii leoarcă de sudoare, cățeii cu limbile atârnând, rușinați și fericiți.

A urmat o rapidă hidratare, am consumat toți patru lichide reci sub diverse forme, în timp ce ambii câini aveau acele expresii spășite care mărturiseau: „Știm că ce am făcut a fost greșit.”
„Dar putem să mai facem asta o dată? Mâine, poate?”