Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

15 iulie 2017. La patru și jumătate dimineața, tata a plecat dintre noi. Cumva, prin vocea sângelui, am știut. M-am trezit, deși mă aflam la celălalt capăt al lumii.

15 iulie 2026. Nouă ani mai târziu, m-am trezit tot la patru și jumătate dimineața, cu gânduri și apăsări. Presimțeam o zi specială.

La cinci și un sfert am renunțat să mai încerc să dorm, iar peste încă jumătate de oră intram în parc cu băieții.

Distracția a început imediat. N-am apucat să-i dau bine jos din mașină, că m-au și tras spre un stâlp, să-l marcheze puțin. Sau mai mult. Noroc cu telecomanda, altfel n-aș fi reușit să închid mașina.

Nu mai fusesem în parcul acela de vreo cinci zile. Totul trebuia re-mirosit și re-pipilit. Bineînțeles, nu în același timp. Unul face pipi, altul paște. Unul se tăvălește în iarbă, altul sapă gropițe și mănâncă noroi. Bineînțeles, tot nu în același timp. Lesele întinse la maximum, una la dreapta, una la stânga.

Baloo produce, Tăticul strânge, Gicu mai mănâncă puțină iarbă.

Reușim să ajungem la coșul de gunoi. Gicu înțepenește cu ochii la o pisică. Surprinzător, Baloo n-o vede și mergem mai departe. Doar câțiva pași. Baloo produce iar. Strângem, ne întoarcem, aruncăm, apoi o luăm în sus, pe deal, poate nu mai vedem pisica.

O vedem. Dar ne distrage atenția un tip cu o motocositoare din aceea, gen tractoraș, care tundea… praful. Ridica un nor uriaș și făcea un zgomot infernal. Toți trei ne uitam fascinați. Nu știu ce gândeau cățeii, dar eu îmi spuneam:
— Aoleu… ăsta votează!

Cu chiu, cu vai mai facem câteva sute de metri, în același stil: fiecare făcea ce voia, iar eu încercam să nu-i pierd și să nu-mi scape din lesă. Încă am PTSD de la aventura din cartier.

La un moment dat era să ne calce un bou cu un pick-up imens care tracta ceva după el. A speriat toată cățelăria din parc. Am sărit toți ca iepurii, înjurând copios. Era absolut interzis să circule cu mașina pe acolo. Și totuși, el a mers.

M-am hotărât să-mi iau șeptelul și să plec acasă. La fel au gândit și mai mulți proprietari de câini. Era o stare generală de “futu-i, băieții de la întreținere au o zi specială, hai să mergem”. Am luat-o drept peste terenurile de fotbal, prin iarbă. Imbecilul cu motocositoarea tundea și el ceva printre noi, dându-se ocupat și stresând câinii.

Ai mei, când au dat de iarbă, parcă intraseră în sevraj. Inhalau, se rostogoleau, mâncau, pipileau, se băteau… Din când în când se auzea câte un “picioruș!”, semnalul că trebuia să ridice piciorul ca să le descurc lesele.

Ceilalți proprietari ajunseseră deja în parcare și se uitau la noi ca la spectacol.

Mie îmi crăpa capul de durere și de nervi. Deși n-ar fi trebuit. Ar fi trebuit să fiu obișnuit. Și sunt. Dar, din când în când, mai obosesc și eu.

Pe drumul spre casă eram lați toți trei. Dar asta nu l-a împiedicat pe Gicu să-mi tragă o limbă în ureche la un stop, felul lui de a-mi spune “mulțumesc, a fost frumos.”

Ziua specială pe care o presimțisem s-a dovedit a fi exact asta: o zi în care viața n-a avut nici cea mai mică intenție să stea locului.