Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Condus 45 de minute, pana in capătul celălat al Văii.

Booon … primul șoc, era cu intrare. Plătim, cu ultimii dolari din portofel. Bineînțeles ca nu acceptau card. Booon, al doilea șoc, vârsta medie era solid peste 65. Zona bogata, oamenii așijderea, prețuri pe măsura. Am aplicat principiul ăla sănătos (după unii)/nesănătos (după alții) si let’s pretendent that we belong. Booon, hai sa nu mai bat câmpii.

Cum era cu vinul? Contra unei sume primeai un pahar si aveai dreptul la 10 degustări de diverse soiuri. Din loc in loc erau corturi special amenajate unde îți (re)făceai plinul. Dacă te palea foamea, aveau si mâncare. Bineînțeles ca si restaurantele care de obicei erau închise acum își îmbiau clienții. Am întâlnit vânzători de la Piața din Gilbert, de la celelalte festivaluri de arta din oraș. Nu degeaba zice Irina “vezi unul, le vezi pe toate”.

Trec pe lângă un tip care cânta la ghitara, m-a uit in fuga cu stângul (ăla chior) si zic: “asta seamănă cu Esteban”. Mai fac 20 de metri, încetinesc puțin, si iar îmi dau cu părerea: “asta suna ca Esteban”. Si trec mai departe. Irina, care habar n-avea de Esteban, nici nu clipește. Ne învârtim, dam (in sfârșit) peste English Rosé Tea House, o super kitch cârciumioara ce se vrea Englezeasca de la mama ei, cu ceai, crumpets, etcaetera etcaetera … Aglomerata de nu se poate, cuconet cu pălării, de ziceai ca acum au venit de la Coana Mare. Interesant concept, locație așa si așa. Părerea mea!

Ne uitam plini de respect la arta (unele exponate absolut fantastice si originale) si, rupți de foame o luam spre casa. Trecem iar pe lângă chitarist, de data asta cu ochiul bun. “Bai, e Esteban!”, zic. “Seamănă cu Johnny Cash”, zice Irina. Pe scena, artistul chitarea cum știa el mai bine, acompaniat de o viorista. Am stat, am ascultat, ne-am bucurat. “Aha”, ne-am spus, “d-aia a trebuit sa plătim intrarea.”

Am mai stat puțin si am plecat. A fost frumos. Atât.