Sâmbătă am avut o zi neobișnuit de plină. Am vrut să scriu sâmbătă seara, dar încă mai eram ocupat, așa că am amânat pe duminică. Iar duminică n-am mai avut chef să scriu nimic.
Peste noapte s-a pus pe plouat. După ce cu o zi înainte îi plimbasem pe băieți vreo oră și jumătate și avusesem parte de cinci punguțe la doi căței, duminică dimineață mă scărpinam în cap, întrebându-mă cum să-l conving pe Gicu să producă pe ploaie măcar o pipilică.
Baloo face și pe uragan, n-am treabă cu el. Gicu, nici dus în brațe nu-și face treaba dacă are lăbuțele ude sau dacă îl plouă pe năsuc. Am deschis umbrela și s-a speriat și a fugit. Bun câine de pază am!
Am avut o sclipire: i-am urcat în mașină și am mers un kilometru până la zona cu micile magazine de la colț, care au o copertină mare în față. Vreo 500 de metri de trotuar acoperit.
Dă-i o tură, dă-i două… și-au golit rezervoarele. O să țin minte strategia.
Restul zilei a plouat non-stop. Seara, într-o pauză de ploaie, am ieșit cu ei în cartier. Din păcate, pauza a fost foarte scurtă. Eșec semi-total.
Instalația de cafea era a lui Cosmin. După multe încercări, teste, și aparate, mai scumpe sau mai ieftine, a ajuns la această metodă de pour over, un super filtru de la Bialetti și apă alcalină adusă la temperatura optimă (pentru cafea) într-un ceainic electric.
Nu știu cât e de bună sau recomandată metoda, dar era a lui, deci o folosesc. Și cana tot a lui era.
Procesul e uluitor de simplu: în filtru se pune cafea, torni apă și aștepți să se umple cana.
În dimineața cu pricina, pun un pic de lapte în cană și torn apă. Peste 30 de secunde dau să beau cafeaua – o zeamă albicioasă.
Normal, dacă nu pui cafea.
Mi-am făcut repede un ness, pe principiul că nimic nu se pierde.
Prietenul meu Mișu: Așa începe, Fane, așa începe.
Eu fac parte dintr-un program de salvare a produselor agricole. Contra fabuloasei sume de cincisprezece dolari, primești 35 de kilograme de produse. Lista este afișată cu câteva zile înainte, ca să știi ce te așteaptă. Dacă e prea mult, mai dai la prieteni, mai împarți… numai să nu arunci.
De pe website-ul lor, tradus așa cum m-am priceput eu mai bine:
Aici intervine Borderlands Produce Rescue: educăm industria produselor agricole că nu are dreptul să arunce la gunoi fructe și legume de bună calitate, hrănitoare și perfect comestibile. În schimb, le cerem să ne contacteze, iar noi le recuperăm și le punem la dispoziție pentru redistribuire prin intermediul programelor noastre.
Fiind român (și urând să arunc mâncarea), îi urmăresc și cumpăr de la ei cu un entuziasm demn de o cauză mai bună, ori de câte ori ajung [ei] prin apropierea locului unde locuiesc [eu].
Programul lor este de la șase la opt dimineața. Eu eram treaz de la cinci, dar am zis că e prea devreme să mă duc la ora aia. Mai bine mă duceam. Aș fi evitat rușinea cu cafeaua.
Am ajuns acolo și erau deja vreo două sute de mașini la coadă. Am înjurat copios și m-am așezat cuminte la rând. După un sfert de oră, a venit un nene și ne-a anunțat că nu ajung produsele pentru toată lumea.
Am râs de mine și am plecat. Era vreo șapte fără un sfert.
Am decis să mă duc la Cosmin, la cimitir, dacă tot eram prin apropiere. Șansa ca cimitirul să fie deschis înainte de opt era undeva pe la 85%. Fiind sâmbătă, aveau multe înmormântări, iar băieții de la întreținere trebuiau să pregătească totul: scaune, copertină, covorașe…
Nu mai fusesem de mult să stau de vorbă cu el. Ba era prea cald, ba eram cu câinii, ba cu Irina.
Cimitirul e mare, aleile sunt largi și, dacă ai puțin bun-simț, poți plimba câinii fără să intri pe iarbă sau printre morminte, așa cum face femeia cu piticania aia de maidanez.
Irina aprinde o lumânare, curăță puțin, spune o rugăciune, plânge și pleacă. Nu stă mult.
Eu îmi amintesc cum Cosmin nu avea nicio treabă cu religia. Nu numai că nu credea, dar nu credea cu pasiune. În facultate a urmat câteva cursuri de religie, unele mai generale, altele mai aprofundate. Era curios să afle ce-i cu aceste credințe în numele cărora s-au purtat războaie și au fost omorâți atâția oameni.
A ieșit de acolo cu convingerea că religia este, de fapt, un business întreținut de unii care speculează nevoia oamenilor de a crede în ceva. Asta spun eu în două vorbe. El discuta cu bunicul lui ore și nopți întregi pe tema asta.
Eu încerc să-i respect opiniile. Îmi scot scaunul pliant, mă așez lângă el și stăm la o cafeluță. Uneori aduc și un burrito, pe care îl mănânc în stilul meu, punând jumătate pe cămașă. Parcă îl aud cum râde de mine și dă ochii peste cap.
Pe de altă parte, așa cum a spus înțeleapta lui prietenă, Gwen: dacă vouă vă face bine, dați-i înainte.
Bineînțeles că am plimbat câinii, numai prin cartier, pe asfalt. Altfel, noroi, copaci rupți, bălți.
Pentru a nu știu câta oară, am fost impresionat de vezica lui Gicu și de cât de bine se ține. A făcut o cisternă de pipi. Credeam că a adormit lângă copac cu piciorușul ridicat. Cred că era pipiul acumulat de o zi întreagă.
Baloo, ca un copil, prin apă până la burtă. Cum vedea o baltă, hop în ea! A avut totuși bunul-simț să nu se tăvălească prin apă. Cred că nu i-a dat prin cap.
Îmi e din ce în ce mai greu să strâng după căței – îmi imaginez ce o să scrie pe piatra mea de mormânt:
A băut ca un marinar, fără rușine,
Și-a trăit din mici, fripturi și șorici, bine.
Nici vinul, nici grătarul nu l-au pus în mormânt,
Ci-o pungă și un rahat de câine, pe pământ:
S-a aplecat să-l strângă, inima l-a lăsat,
A murit cu fruntea-n jos, dar cu parcul curățat.
Pentru că am ratat legumele de la șase dimineața, m-am năpustit asupra aprozarului din colț, unde aveau o superpromoție la ardei grași. Ceva de genul cinci la leu. Galbeni și portocalii. Am luat ca neamul prost, și de murat, și de copt. Păi, dacă faci ardei copți, îți trebuie și vinete. Am luat și vinete.
Aud vorbindu-se românește. Mă bag în seamă și îi spun ceva cucoanei, să-i arăt că nu e singură. N-am văzut niciodată pe cineva să plece atât de repede. Soțul ar fi stat la vorbă, dar cucoana, țuști!
Un mare contrast cu doamna de cu o zi înainte, cu care schimbasem rețete. Voia să pună gogoșari cu varză. Nu contează că nu sunt gogoșari. Luăm niște ardei mai turtiți și îi poreclim gogoșari.
Am făcut salata de vinete, în care am strecurat și un dovlecel trist, uitat prin frigider. Am copt vreo opt ardei și mi-au ieșit patru borcănele, de diferite dimensiuni, cu ardei porecliți gogoșari, în oțet, la cald, după rețeta de pe Savori Urbane.
Stric o lampă de perete din spatele casei. Am vrut să schimb becul de vară, cel pentru împotriva țânțarilor, și m-am trezit cu o bucată de soclu în mână.
Mă duc la magazinul cu de-ale casei, iau un soclu nou, un bec verde, pentru că de ce nu?, și mă împiedic de niște cutiuțe de plastic, negre, mici și simpatice. Iau două, pentru că un bărbat nu are niciodată destule cutiuțe.
Ajung la plătitură. Cutiile nu apăreau în sistem. Coadă mare, iar simpatica de la casă îmi spune:
— Hai să sărbătorim Crăciunul! Ia-le!
— Oh, mulțumesc! Pot să mă duc să mai iau vreo zece, să dau și la prieteni?
— Don’t be naughty now! Nu fi obraznic!
Îmi spune fata cu un zâmbet șăgalnic și o sclipire jucăușă în ochi.
Am plecat râzând. Niște chestii atât de mici pot transforma o zi de rahat într-una ceva mai bună.
Ce are Halloween-ul din titlu cu povestea? Nimic, doar că era 31 Octombrie.
Discover more from Nea Fane - Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
