Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Sosirea

La orice petrecere de români, cea mai frecventă întrebare pentru a deschide o conversație este: „Tu cum ai ajuns aici?” Răspunsurile variază de la replica șmecherului, „Aici a aterizat avionul”, până la epopei cinematografice, care implică înotul peste Dunăre, focuri de armă, gangsteri și închisori.

De fiecare dată când încerc să spun povestea noastră – că am venit legal, cu loteria vizelor – atmosfera se schimbă. Suntem imediat catalogați drept plictisitori și lipsiți de imaginație, ni se spune să tăcem sau cineva începe să vorbească peste noi. Multă vreme m-am conformat. Am ascultat poveștile sfâșietoare ale celorlalți, m-am prefăcut că le cred și mi-am ținut propria poveste pentru mine.

Și totuși, vreau să consemnez acele prime luni, din același motiv pentru care bat câmpii pe blogul meu: ca să nu uit.

Să ne întoarcem la sfârșitul lunii ianuarie 1997, când am aterizat pe JFK (aeroportul). Așa cum părinții noștri (în anii următori) obișnuiau să se gătească pentru o vizită în SUA, și eu eram „îmbrăcat la patru ace”, plus un palton frumos și gros, că doar era iarnă. Ne-am dus glonț la biroul de imigrație, strângând în mâini plicurile sigilate de la Ambasada SUA din România, pregătiți pentru așteptare și noi interviuri. Camera era mică și înăbușitoare; ținuta mea „impresionantă” s-a transformat rapid într-o saună personală. Interviul în sine a fost mai lung și mai extenuant decât cel de la Consulatul din București, unde ne obținusem vizele. În București au vorbit românește cu noi, aici au vorbit engleza plictisită, cu gura închisă. Ne-am înțeles greu, dar patru ore mai târziu, actele fuseseră procesate, am fost fotografiați și, în sfârșit, țineam în mână pașapoartele, fiecare purtând ștampila unei vize temporare (green card) care ne dădea drept de muncă. Cosmin, ca de obicei, a fost cuminte, deși se plictisea de moarte, iar eu încercam să-l țin de vorbă cu povești despre noua aventură.

„Bine ați venit în Statele Unite! Următorul la rând!”

Noul cartier

Am mai povestit aceste lucruri în scrisori către părinți și prieteni, așa că nu voi repeta fiecare detaliu. Totuși, unele amintiri sunt atât de adânc întipărite în mintea mea, încât mă simt obligat să le aștern din nou pe hârtie, fie și doar pentru a mă asigura că nu dispar. Nu sunt într-o ordine anume, nici nu sunt de o importanță cosmică sau filozofică, dar sunt ale mele.

Întâi, a fost mirosul mâncării indiene, al condimentelor și al ingredientelor proaspete care mă întâmpina de când coboram din metrou și mă urmărea până acasă. A mai fost amestecul copleșitor de parfumuri și bețișoare parfumate care emana din fiecare magazin. Irina se clătina, eu torceam de plăcere.

Apoi, au fost roșiile: perfect elipsoidale, toate aceeași culoare și fără nicio imperfecțiune. Costau 39 de cenți, dar erau atât de lipsite de gust încât păreau imprimate 3D (asta spun acum, atunci imprimantele 3D nu existau). De fapt, toate produsele agricole păreau de plastic; erau fructe și legume pe care nici nu le puteam identifica. Îmi amintesc că mi-am promis că, și dacă ar fi fost ultima bucată de mâncare de pe Pământ, nu aș mai cumpăra niciodată acele roșii.

Venind din România, unde mâncarea este recunoscută pentru faptul că este gustoasă și sănătoasă, tranziția a fost ca un șoc culinar. Auzisem zvonuri despre lipsa de savoare a mâncării americane, eram pregătit sufletește, dar a o experimenta pe propria piele a fost altceva. Pâinea albă, ca un burete, și ieftină (plină cu ingrediente care erau ilegale peste tot în altă parte), nu a încetat niciodată să mă uimească. Berea Schlitz (berea imigrantului), ieftină și proastă, ne-a fost tovarăș bun în primele luni. Iar cantitățile enorme de mâncare vândute (și consumate) de concetățenii mei americani erau uimitoare. Încă mai sunt. Regretabil, particip.

Apoi a fost politica de returnare a cumpărăturilor: „30 de zile, indiferent de motiv.” Bam! Incredibil! Douăzeci și nouă de ani mai târziu, mă trezesc gândindu-mă și, uneori, întrebând la magazin: „Poftim? Doar 30 de zile?”

Îmi amintesc magazinele pline de produse „Made in China”, ieftine, de o calitate execrabilă, dar cumva atrăgătoare și foarte utile. Vedeam șiruri de parfumuri ieftine și truse de machiaj, contrafăcute, cu nume destul de apropiate de cele originale, perfecte pentru „cadouri”, cum obișnuiam să spunem. Vedeam acele valize uriașe, pe care am început să le numesc „bagaje de imigrant”, pe vremea când aveam voie cu două valize de 32 de kilograme pe avion. Un român la aeroport arăta mereu de parcă își muta toată averea peste ocean. Tata meu ducea drujbe de la Sears.

Străzile, pe grid — ca să găsești o adresă trebuia doar să fi terminat clasa întâi. OK, clasa a doua, dacă erai mai încet la minte. Străzile și bulevardele sunt numerotate. Dacă o stradă are un nume real, e jale; te pierzi imediat.

Totul era supradimensionat. Apartamentul, mare, era încălzit atât de tare încât trebuia să ținem ferestrele deschise în plină iarnă. Ascensoarele erau de trei ori mai mari decât cele de acasă (ceea ce nu e chiar un lucru rău). Iar spălătoria, cu mașinile ei uriașe pe monede, folosite de tot blocul, părea desprinsă dintr-un film, cu vecini care chiar se opreau să stea de vorbă.

Supermagazinul de la colț avea automate pentru returnarea sticlelor. Introduci sticla, primești 5 cenți înapoi. În 1997. Acum doi ani, sistemul a fost implementat în România, la Kaufland, și un turist american a fost atât de impresionat încât a trebuit să posteze despre asta pe TikTok. Probabil că nu a fost niciodată la un supermagazin în propria țară.

Dar lucrul care m-a lăsat cu adevărat mască a fost climatul politic. De fiecare dată când deschideam televizorul, fiecare post era obsedat de aceeași întrebare: „A avut președintele Clinton o relație sexuală cu acea femeie?” Îmi amintesc că m-am gândit: „Dacă despre asta discută America non-stop, atunci înseamnă că totul merge strună în țara asta.”

Căutarea unui loc de muncă

Aveam acces la două dintre cele mai importante lucruri pe care le poate avea un imigrant proaspăt: un fax și un frigider. Calculatorul personal și imprimanta erau doar un bonus binevenit.

Să fie clar: era 1997. Faxuri. AOL. Internet prin modem. PC-uri turn cât un frigider mic. Floppy disks. Telefoane mobile de mărimea unei cărămizi. Imprimante matriciale care zumzăiau ca niște mitraliere.

Joburile erau anunțate în ziare. „Resumes”, nu CV-uri (chiar dacă erau, în esență, același lucru). Aplicații peste aplicații. Examene TOEFL.

O sută nouăzeci și opt de CV-uri trimise.

Teste de dactilografiere pentru viteză și acuratețe. Picam la fiecare test de viteză. Vecina de test – 100 cuvinte pe minut. Eu – 20, cel mult. Eu – calculatoare pe pâine, le visam. Ele – 100 cuvinte pe minut. Luau job-ul. Experiență americană? Zero. Familia îmi spunea: „Ia-ți un job, orice job. Chiar și la McDonald’s.” Frustrarea creștea pe zi ce trece.

Vinerea Mare, 1997.

Cu instituțiile financiare închise și Wall Street în vacanță, mi-am petrecut ziua rătăcind fără țintă prin Manhattan, mergând pe avenues și pe străzi, învățând orașul și încercând să vorbesc engleza. Pe la patru după-amiaza, „cărămida” din buzunar a început să vibreze.

Un interviu!

O companie oarecare. O adresă oarecare, prin Midtown. Tipul de la celălalt capăt al firului vorbea engleză foarte repede. Am înțeles poate jumătate din ce a spus, dar cumva am reușit să găsesc și omul, și locul.

Numele domnului era Stephen + ceva ce se termina în „-witz”, ceea ce probabil explică de ce lucra în Vinerea Mare. Era singur în toată compania.

„Ești prea nou în țara asta ca să știi cum să minți în CV”, a spus el, aruncând o privire peste paginile din fața lui. „Presupun că tot ce ai scris aici este adevărat.” „Ai timp să dai un test?”
„Sigur”, am răspuns, abținându-mă să nu adaug: „atâta timp cât nu este un test de dactilografiere”.

M-a pus în fața unui calculator, mi-a dat testul și instrucțiunile.

Patruzeci și cinci de minute mai târziu, l-am chemat. Terminasem.

Părea realmente surprins.
„Asta trebuia să dureze două ore!”

Mi-a verificat răspunsurile și a găsit o singură greșeală. Ceea ce a urmat a fost o discuție în timpul căreia el o ținea pe a lui cu greșeala, iar eu i-am arătat trei moduri diferite de a rezolva problema. Inclusiv modul lui, care mi se părea greoi. La final, era cu adevărat impresionat.

Ne-am despărțit cu o promisiune vagă de angajare. Faimosul: „Te mai sunăm noi”.

Era vineri seara.

Duminică după-amiază, m-a sunat: „Să fii la Merrill Lynch luni dimineață la opt. Atunci începi.” Am mai vorbit câteva minute și, înainte să închidă, a râs: „N-ai nicio idee ce este Merrill Lynch, nu-i așa?”

Avea dreptate. Nu aveam cea mai mică idee nici ce era, nici unde era.

Merrill Lynch

Mi-ar plăcea să spun că restul e istorie, dar nu chiar încă.

Luni la 8:00 a.m. am început. Vineri la 8:00 a.m. am fost concediat. La 8:30 a.m. am fost reangajat.

În entuziasmul său, Stephen uitase să-mi spună despre consistență/consecvență și șabloane. Graficele trebuiau să folosească aceleași culori. Machetele paginilor trebuiau să arate identic. Fonturile trebuiau să se potrivească. Ce ieșea din mâinile mele era 100% corect, dar arăta ca un pom de Crăciun. Beneficiarul a crezut că îmi bat joc de el. Nu aveam habar că toate astea contau.

Ceea ce i-am și spus șefei mari, în timp ce era ocupată să explice, pe un ton destul de ridicat, de ce nu mai lucrez acolo.

Se pare că apărarea mea de tipul „nu mi-a spus nimeni” a fost convingătoare. Eram sincer uimit de ce auzeam de la ea. În următoarele zile am fost supus unui training intensiv în standardele Merrill Lynch.

În perioada petrecută acolo, cred că am dobândit în sfârșit puțină „experiență americană”, deși nimeni nu a reușit niciodată să definească cu adevărat ce înseamnă asta. Dar nimeni nu m-a mai întrebat, numele Merrill Lynch în CV a fost suficient. (Pentru următorul meu job, două CV-uri trimise, două oferte primite.)

Am învățat cum funcționează un dozator de apă (fără să mai fac baltă atunci când mi-era sete). Am învățat să folosesc un telefon cu o grămadă de butoane. Am învățat engleza de New York, sau cel puțin o versiune a ei pe care oamenii păreau dispuși să o accepte. Am învățat regulile nescrise ale lumii corporatiste. Am învățat să întreb când nu știam ceva, chiar și pentru sarcinile simple. Am mai învățat că dacă apeși de zece ori pe butonul de la lift, acesta vine mai repede.

Și, după ce am supraviețuit concedierii din prima săptămână, mi-am câștigat porecla de „Căpitanul Consecvență”.

Anul următor, eu scriam manualul de training pentru noii veniți și ghidul de tips & tricks în Excel.

Acum, în sfârșit, pot spune: restul e istorie.