Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Sunt așa de trist și de frustrat când scriu, încât nici nu pot să leg cuvintele ca lumea.

Eram de dimineață cu băieții pe uliță, prin mahala, partea veche, cu case mari, frumoase, curți pe măsură și animăluțe ca la fermă. Unul are capre, altul găini, altul vaci, dar toți au cai și câini. O, da, și pisici! Băieții mei știu foarte bine unde sunt pisicile. De departe le simt. Eu mai uit…

Eram pe drumul de întoarcere, trecusem de zona în care unul păscuse și celălalt se tăvălise. Într-o mână aveam punguța cu „bijuterii”, într-una îl aveam pe Gicu, în cealaltă pe Baloo. În zare, o pisică trece strada grăbită, îmi vede dulăii și o tulește repede înapoi spre grădina ce-i oferea protecție.

În capul străzii, niște punctulețe plimbăcioase se mișcau cam haotic, de colo-colo. „Ah”, îmi spun, „quails” (prepelițe). Câinii intraseră deja în modul acela de fixație, urmăreau fiecare mișcare a puncticelelor. Mergeau cu pași mici, măsurați, gata de atac.

Ochi de șoim ce sunt, la vreo 15 metri de păsări, îmi dau seama că sunt boboci de rață. Șapte bobocei împiciorogați, dar totuși boboci. Fără mamă, fără tată. Ei pe dreapta, noi pe stânga. Cu toată forța mușchilor mei trăgeam de lese, să nu se arunce pe rațe. Și rațele, când îl văd pe Baloo lătrând cu spume la gură, se reped spre el: „Mamiii, mami, mama, mama!”. Eu încerc să fug cu ei, fără succes: noi făceam doi pași, ele zece pași mici după noi. Am făcut 20 de metri în 15 minute. La un moment dat am sunat-o pe Irina, dar am fost ignorat cu superioritate. Era înainte de ora șapte dimineața, doar.

Eu eram cu spatele la zid, punguța cu rahat zburase de mult, (cred că peste gard la o nesuferită) încercam să țin câinii cât mai aproape de mine și să mă preling cu pași mici cât mai departe de boboci. Dar ei, nu și nu. După noi și printre noi, iar la un moment dat unul ajunge în gura lui Gicu. Am urlat așa un „Drop it!”, de s-a speriat și i-a dat drumul. În tot acest timp, Baloo lătra de răsuna cartierul, încerca să facă ordine între ei (câine de turmă, deh) și Gicu încerca să mai prindă vreun neatent.

Apar două doamne de după colț, eu încep să fac semne disperate, ele ca în filmele cu proști. Îmi făceau cu mâna: „Hello! How are you?”. Eu deja îmi făceam planuri cum să le prind în tricou și să le iau acasă. Pe rațe, adică.

În fine, pricep fetele că e ceva în neregulă, se apropie, se aude „awww-ul” de rigoare, se uită la mine ca la idiotul satului și îmi sugerează să plec cu câinii de acolo. „Nu pot”, zic. „Adică de ce?”, întreabă ele nedumerite. „Uite!” și încerc să fac câțiva pași. „Mamaaaa!”, urlă rătuștele și li se strecoară printre picioare, spre Baloo. Aproape au făcut pipi pe ele de râs, dar până la urmă au făcut un fel de zid din picioare și mânuțe și le-au ținut pe loc.

De la o distanță considerată de mine sigură, le-am strigat un „Mulțumesc!” și „Să fiți binecuvântate!”. Și mi-am văzut de drum, cu doi câini nedumeriți, până când am dat nas în nas cu o pisică. Eu uitasem de ea. Ei nu. Nu cred că are sens să vă povestesc ce a ieșit. Eu abia îmi revenisem după Duck Adventure și ăștia m-au izbit de o poartă de nu m-am văzut.

Am ajuns acasă, am luat mașina și m-am întors să văd dacă mai sunt rătuștele. Nu mai erau, probabil că au găsit femeile curtea din care ieșiseră. Sper ca pe cel care a ieșit din colții lui Gicu să-l trimită la terapie, că se cam clătina.