Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

La cererea expresă a doamnei mele, am citit cele de mai jos. Deci, dacă nu vreți să citiți, aveți 11 minute în care mă puteți asculta.

Diverse considerațiuni

Capitolul 5 va fi un amestec cu de toate: de la magazinele alimentare cu autoservire, din primul sat, pe dreapta, unde nu poți să înjuri nici măcar puțin și nici să-ți faci o strategie alimentară, pentru că toți stau cu ochii pe tine, și vorbesc mai mult sau mai puțin românește, până la întoarcerea în România, unde poliția a controlat mașina și rulota cu o atenție aproape comică, ca și cum am fi transportat refugiați sau vreo contrabandă misterioasă. Nu știu exact ce numeau ei contrabandă dar, pentru orice eventualitate, noi băusem tot ce se putea bea și lăsasem mâncare doar atât cât să ne ajungă de o gustărică până la București, pe care gustărică o cumpărasem de la celălalt magazin alimentar, de la ieșirea din Krapets (unde era o vânzătoare așa de acră, ziceai că-și pierduse pensia la CARITAS).

Îmbunătățirile

Un an de zile a meșterit Mișu la rulotă, singur-singurel, până a transformat-o într-o a doua casă, una în care, la nevoie, poate supraviețui și unui război. Batem în lemn.

Panourile solare (descrise în capitolele anterioare) încarcă o baterie zdravănă, numai bună pentru vremurile cu nori, ploi, beznă totală și, desigur, pentru prietenul Fane, care, cu toată instalația lui de respirat, trage curent de parcă ar vrea să lase Sectorul 1 în întuneric. (Fals: după trei zile de măsurat consumul, am descoperit că aparatul cu pricina era, de fapt, surprinzător de modest și perfect rezonabil.)

Piesa supremă, le pièce de résistance, mândria lui Mișu: o mașină de spălat vase, miniaturală, dar cu programe cât un Airbus nou: spălat, clătit, stors farfurii, uscat, îți face și horoscopul dacă o rogi frumos. Singurul lucru la care trebuie atenție maximă este să nu o lași cu programul de uscat când sînt nori afară, că se consumă bateria cea mare cu poftă, cam ca șobolanul care a dat peste bagheta noastră cu turmeric și a mâncat jumătate. Și de încărcat, nici vorbă.

Iar piesa de “semi-rezistență”, dar de mândrie maximă, este mașina de făcut gheață. Pe frigul ăla, bineînțeles, a fost singurul aparat care nu a văzut pic de curent. A stat ca un bibelou modern, așteptându-și momentul de glorie… care, evident, n-a venit.

Aplicații și prognoze

Mișu, cu trei aplicații profesionale de vreme și una de navigator (pentru expediția cu caiacul, hehe) și eu, cu aplicația nativă de la iPhone, trăiam într-o veșnică bătălie meteorologică. Eu ziceam “uite, plouă azi, mâine, poimâine… zi de zi!”, Mișu răspundea calm: “Doar două zile, maxim două, și apoi soare și vânt”. Încercam să ne convingem unul pe altul, arătând grafice, simboluri și procente, dar părea că fiecare aplicație avea propria personalitate și simț al umorului pe care le transmitea proprietarului.

Fiecare prognoză era un fel de duel: eu arătam stropii imaginari, Mișu răspundea cu norii lui stilizați și cu soarele. În final, singurul lucru la care eram cu toții de acord era vântul: un vânt care bătea necontenit, ca și cum natura ar fi vrut să ne arate cine e cu adevărat șeful cel mare.

În toată discuția asta mai apăruse de nicăieri, dintr-un tufiș, un domn ciudat, Cristi pe numele său, un singuratic de atoate-știutor, care ne-a explicat că statul pe faleză e periculos, că nu numai că ne va ploua, dar ne va bate și vântul, și ne va lua apa. Pentru că se dădea rotund și pentru că aproape ne-a făcut tâmpiți, era cât pe aci să primească o corecție fizică. A plecat la timp, bombănind ceva, cum că o să ne ia vântul, el știe mai bine pentru că înoată doi kilometri zilnic. În mare. În costumul lui de neopren.

Așa că, între prognoze contradictorii, certuri amicale cu aplicațiile și mai puțin amicale cu domnul, zilele treceau într-un haos organizat: un fel de comedie meteorologică, unde singura predicție sigură era că vântul va bate mereu, iar noi vom continua să ne întrebăm, fiecare cu aplicația lui, dacă va ploua sau nu.

În momentul în care am terminat de strâns, a început să toarne. Mișu s-a auto-felicitat pentru prevedere, să strângi mamutul cela de cort, ud, ar fi fost o muncă de Sisif. A plouat o noapte întreagă și a bătut vântul atât de rău încât a sculat căpitanul din somn, spre ziuă, când a crezut că a luat-o rulota la vale de capul ei (sau că ne-a furat cineva cu rulotă cu tot, așa mândrețe de bărbați ce sîntem.)

A doua zi, la prima oră, ne-am mutat sub un o coroană stufoasă, la intrarea în pădurice, spre marea satisfacție a domnului ciudat, care nu a pierdut ocazia să spună: “V-am spus eu!”

Cum stătea ploaia, cum ieșeam la plimbare. Eu. Cum aș fi făcut atâtea poze și filme altfel?! Mișu își făcea de lucru pe lângă rulotă – e cam cerșetoare, trebuie curățată și făcut ordine zilnic.

Prognoza devenise și mai de speriat, alertele soseau non-stop, indiferent de aplicație, puținii vecini se împrăștiaseră ca potârnichile prin restul Bulgariei, rulota a fost mutată și de sub copaci, în câmp deschis – manevră bună, inspirată, exact la timp: furtuna ce a urmat a dărâmat câțiva pomi, a rupt crăci, a supărat rău marea. Ziua următoare, din nou, vânt, mare zburlită, pozele și filmele nu pot reflecta realitatea, trebuia să fi fost acolo. Vorbeam cu Irina, îi arătam ce e afară, zero interes: “nu e așa de rău, care-i problema?” “Dragă, nu mai e plajă!”

Oameni, păsări, valuri

Pe o vreme nebună, pe o mare furtunoasă, oameni și păsări, într-o fericire aproape interzisă. Valurile se izbeau de țărm cu un fel de furie veche, atemporală, vântul ne biciuia cu aer sărat, iar pescărușii țipau peste spuma albă ca niște profeți deranjați din fericirea lor.

Și totuși, în mijlocul acestui zbucium, noi eram acolo, cuprinși de o liniște ciudată, indiferenți la cele ce se petreceau “acasă”, duși de vânt, într-o bucurie care sfida logica vremurilor pe care le trăim, de parcă furtuna se pornise special ca să ne arate, pentru o clipă, cât de frumoasă poate fi lumea când natura se răzvrătește în jur (și cât de mici și neputincioși sîntem în fața ei).

Eram aproape singuri pe toată plaja, mai erau niște kite surfers nebuni, singurii care se încumetau și se bucurau de vânt, și erau pescărușii, stăpânii, care parcă râdeau de cei care încercau să le copieze zborul.

Și, privind păsările, am avut un moment de fericire vinovată. Poate că fericirea e doar să te lași purtat de vânt, să trăiești clipa, să te pierzi în zbuciumul mării și să găsești acolo, printre oameni, păsări și valuri, o armonie care rămâne și de care îți vei aduce aminte.

(Va urma)