Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Din ciclul “Nuvele de doi bani”

Introducere

Era un sfârșit de Februarie blând, când se certau Iarna cu Primăvara, cine pleacă, cine vine. Pleca iarna, venea repede primăvara, dădea colțul ierbii, apărea un ghiocel, se întorcea iarna, îngheța tot. Oamenii erau îmbrăcați cu orice între mânecă scurtă și cojoc. Râdeau unii de alții, “uite-l și pe prostul ăla”.

Pe la cinci jumătate, șase, Nea Mirciulică se întorcea cu dulăii de la plimbare. Avea doi câini mari, frumoși, corcituri amândoi, cărora le trebuia multă mișcare. Mirciulică îi plimba și el cât putea, în parc, pe lângă lac, dar stând la bloc și fiind gras, nu le ajungea. Oricum, la întoarcerea acasă omul era frânt, îl târâseră câinii prin parc alergând după pisici, veverițe, și alte patrupede dubioase.

Plicul Fantomă

În fața ușii de la apartament îl aștepta un plic ordinar, dar cu etichetă de curier rapid. Ciudat. De obicei fiecare curier rapid are plicuri speciale, ușor de recunoscut.

Îl ia, îl pipăie (ultima metodă de recepționare în materie de poștă), și rămâne blocat mental. În plic se simțeau două paralelipipede subțiri, tari, parcă erau lingouri de metal prețios, cam de o uncie. De unde știa Nea Mircică așa precis? Povestea e lungă și întortocheată, dar esențialul e că Mirciulică își cumpărase niște aur cu două săptămâni înainte.

Venise curierul la ușă, Mirciulică semnase, luase plicul, se bucurase: pentru prima dată în viața lui, avea și el niște aur. Se uita la el, îl admira în ambalajul acela special, cu tot felul de măsuri de securitate și autenticitate. Pe urmă, când a văzut că en-grosiștii au oferit iar aur la vânzare, a zis că nu i-ar strica să mai cumpere două bucăți, ceea ce a și făcut.

De această dată însă, a primit un plic la fel de frumos, dar gol. Plicul a ajuns cu o săptămână mai târziu decât trebuia, după ce s-a plimbat prin niște localități dubioase. Puteai să vezi, pe Internet, în orice moment unde îți este pachetul. Vreo două din acele localități nici Harta Google nu știa unde sunt. Norocul lui Nea Mirciulică a fost că avea o cameră de luat vederi, ascunsă, care înregistrase toată livrarea, plus faptul că plicul fusese deschis în fața curierului, care notase pe tăblița lui cum că plicul era gol. Mircică a sunat imediat la Relații cu Publicul, secția Internet, a raportat și un caz a fost deschis. Cu această ocazie a aflat că nu era nici primul, probabil nici ultimul, și că astfel de plicuri erau urmărite de infractori de când ieșeau de pe ușa depozitului și, din când în când, ajungeau chiar și la destinatar. Pentru că marfa era asigurată, și pentru că furturile ajunseseră epidemice, Poliția intrase pe fir și era în alertă.

Să ne întoarcem la plicul ordinar, din hârtie ca de împachetat. Nea Mircică stătea ca prostul în fața ușii, cu plicul în mână, neștiind sigur ce să facă. Până la urmă și-a făcut curaj și a deschis plicul: două lingouri frumușele, ambalate așa cum trebuiau de la fabrica de aur, cu serie și număr, sclipeau în lumina palidă din casa scării. A intrat în casă, a tras adânc aer în piept și a sunat, din nou, la Relații cu Publicul, Secția Internet: a răspuns Mihai, un tânăr care absolvise Politehnica și care, ca toți absolvenții fără relații, lucra într-un call center.

Înscenarea

Nici nu începuse Mircică să-și spună povestea când s-a trezit cu doi sectoriști la ușă – îl reclamase cineva că înșelase asigurările. Erau Jan, bătrânul plutonier din cartier, și încă un jandarm, mai tânăr, care mai mult tăcea și care nu s-a prezentat.

Pe Jan îl știau toți, și Jan îi știa pe toți: crescuseră sub ochii lui, de la golani de cartier la premianți cuminți, acum directori de multinaționale, antreprenori, pușcăriași. Nea Jan îl știa și pe Mircică și mai știa că era prea fraier și prea speriat de felul lui ca să fure. Și totuși, nu putea să plece fără să pună întrebări, să încerce să dezlege misterul coletelor goale.

Mihai, tânărul de la Relații cu Publicul, care până atunci ascultase în liniște, pune o întrebare care aruncă investigația într-o direcție cu totul nouă: “Domnule, puteți să-mi dați numărul și seria ștanțate pe lingou? Aș vrea să le compar cu cele care vi s-au furat.” Erau identice, Mircică avea în mână cele două piese declarate furate. Toate privirile s-au îndreptat spre Nea Mircică, care era alb ca varul: în momentul acela, era vinovat. Era atât de pierdut încât uitase că numai cu câteva zile înainte deschisese plicul gol, cu martori.

Dintr-un buzunar adânc a apărut carnețelul lui Nea Jan, care s-a pus pe scris, a apărut și telefonul cel deștept al colegului, care a început să butoneze, și au început întrebările, când unul, când altul, să-l amețească pe bietul suspect. Când au aflat că mai exista o cameră de supraveghere, plasată bine de Nea Mircică, în plus față de camerele de securitate instalate de ginerele lui Madam Vizante, președinta asociației, care camere mai mult erau inactive decât active, deși i se plătea o grămadă de bani, au cerut imediat să vadă înregistrările.

Și s-a văzut clar cum doi bărbați, cu mișcări furișe, și cu grijă să evite camerele așa-zis oficiale, au lăsat plicul în fața ușii.

Poliția intră în acțiune

Nici nu s-a terminat bine înregistrarea că jandarmul cel tânăr a format un număr la telefon și a început să vorbească cu glas scăzut cu un superior, cineva înalt în funcție se pare, după cât de respectuos era omul nostru. Termină de vorbit și se întoarce către Nea Mircică, cu un ton schimbat și cu o atitudine total diferită: “Domnule, dați-mi voie să mă prezint, sînt locotenentul Vasilescu de la Brigada de Furturi Foarte Organizate și avem nevoie de dumneavoastră. Acum avem șansa să prindem Clanul Bathorilor”.

Mircică era terminat. Nu mai înțelegea nimic. De ce hoții ăia, care aveau marfa în mână, în loc să o păstreze, au adus-o la ușa lui. Ce era cu Bathorii ăștia? Ce urmăreau, de fapt. N-avea nici o idee. Începuse să se învârtă pământul cu el. Și totuși, i-a spus locotenentului Vasilescu, “Da, vă ajut. Dar ce se întâmplă?”

Clanul Bathor

Cum operau Bathorii: cu ajutorul complicilor interceptau pachetele care (credeau ei) conțineau metale prețioase, le tăiau frumos pe lângă sigiliul original și verificau conținutul. Nu era interesant, lipeau la loc și îi dădeau drumul mai departe. Era aur, îl opreau, luau toate informațiile destinatarului, și dădeau drumul pachetului gol să ajungă la destinație. Destul de isteață schema: destinatarul primea un pachet gol, se deschidea un caz, informațiile despre lingouri intrau în baza de date a poliției, destinatarului i se livrau apoi lingourile și, în același timp, poliția era anunțată că persoana care reclamase inițial, de fapt a avut metalul prețios tot timpul și a vrut să fraudeze. Ce să fraudeze, nu era clar, pentru că cei de la prăvălie asiguraseră, nu cumpărătorul, dar până se lămurea totul, treceau 24 de ore în care bietul om era în arest și Bathorii îi goleau casa – practic, îl mutau.

Dar cine erau principalii Bathori:

Mastur Bathor, cunoscut drept Labă, și A. Bathor, fratele lui, zis și Satâr. Nimeni nu știa de unde venea A., dar toți știau de unde veneau Labă și Satâr.

Mama lui Mastur avusese un iubit Indonezian pe care îl chema așa și, pentru a-și aminti de el, și-a botezat băiatul cu același nume. Domnului Bathor, tatăl, parcă I se părea cumva ciudat numele, dar Doamna Sa se jura că nu avusese pe nimeni înainte, că fusese virgină, și că numele era o pură coincidență. Pentru orice eventualitate, ca să nu râdă satul de el, Bătrânul Bathor își omorâse nevasta și o tocase mărunt cu satârul. Apoi l-a chemat pe A., i-a înmânat satârul și i-s spus: “De acum înainte așa îți vei rezolva problemele.”

Flagrantul

Pentru prinderea acestor doi tâlhari s-a organizat un flagrant, din care făceau parte Dom’ Mircică, fără prea mult entuziasm, Nea Jan, plutonierul, locotenentul Vasilescu, și alți câțiva polițiști de la BFFO. Cu mare tam-tam, dar nu prea mare totuși, să nu bată la ochi, Nea Mircea a fost ridicat și dus la secție (adică după colț, într-o dubiță în care erau toți polițiștii implicați, ecrane, camere de supraveghere, tot felul de tehnologii).

Apar Bathorii, meșteresc ceva la ușă, și intră în casă, finuț și neauziți. În dubiță, Nea Jan, trage o mare înjurătură și îl întreabă pe Mircică: “Coaie, unde e câinii?” Și Nea Mircică, ca o floare: “Cum unde? În casă, le-am dat câte un os!” Nici n-a zis bine os, că din casă s-a auzit: “HAM!” “Hăăău! Au!”

Haita

Aici cred că ar trebui să prezint cei doi câini ai lui Dom Mircică: Flocea și Sfinxul, cu o dinamică tare ciudată între ei și fiecare cu o personalitate absolut fascinantă.

Flocea este o namilă neagră, de vreo 50 de kilograme, corcitură de ciobănesc din Pirinei cu ciobănesc Canadian, plus un pic de ciobănesc Australian, așa, pentru viteză și țăcăneală. O frumusețe blănoasă, foarte independent, face numai ce vrea el, dar îl iubește și îl protejează pe Nea Mircică pentru că îl vede cam neputincios. Când Flocea se întinde, are doi metri. Când cască, îți poți băga capul în gura lui și mai rămâne loc. Flocea nu mușcă, nu are nevoie, Flocea stă pe tine. Când Flocea stă pe tine, tu nu miști, zici mersi că mai poți respira puțin. Este foarte vocal, comentează și ceartă pe toată lumea. Poate să cadă o bombă lângă el, nu tresară. Zgomotele blocului, rotopercutoare, scandaluri, uși trântite, nici nu clipește. Trece un fluture două alei mai la vale, ciulește urechile. Vede un aspirator, dispare. Cât e el de mare, nu-l mai găsești. E terorizat de vâj!

Sfinxul are numai vreo 35 de kilograme, mușchi și oase, blană scurtă. Un amestec de boxer cu multe alte rase, Sfinxul stă nemișcat pe canapea, uitându-se spre nicăieri aproape toată ziua. Numai ochișorii i se mișcă, îi urmărește fiecare mișcare lui Nea Mircică. Se dă jos de pe canapea la masă, la plimbare, și când e scos la cele lumești. Numai Nea Mircică poate să îl atingă, îl adoră pe stăpân-su, cât despre a-i lua cineva ceva din gură, noroc bun. La început s-a crezut că este surd și orb. Apoi s-a crezut că e cam prost. Acum se știe precis că e filozof și că își conservă energia: la nevoie se destinde ca un arc și nu-l mai prinzi. Este un tăcut, când latră, latră puțin și pe înfundate. Când, foarte rar, latră ca un câine normal, e clar că are ceva de spus și atunci trebuie băgat în seamă. Dom Mircică îl luase de mic, i se spusese că e bine să-l ia pe cel mai energetic, pe cel care aleargă cel mai mult: l-a luat în schimb pe cel care nu făcea nimic, stătea la umbră, în timp ce frații lui alergau de năuci în soare.

Nea Mirciulică îi iubește de nu mai poate, le cântă, le face poezii, vorbește cu ei. Ei îl apără, au grijă de el, că tare împiedicat mai e dolofanul ăsta de tata lor.

Flagrantul (partea doua)

Toți ocupanții dubiței s-au năpustit, alergând, spre apartament.

În casă au găsit, în sufragerie, pe Sfinxul care era cu mâna lui Mastur în gură, mârâind atât de amenințător cum nimeni-l nu mai auzise și cum Mirciulică nu credea că filozoful casei poate mârâi. Labă îi luase osul din gură și Sfinxul îl vroia înapoi. Simplu.

Într-unul din dormitoare, Flocea era călare pe Satâr, care încerca să-și apuce arma și să pocnească câinele în cap. Cum făcea o mișcare, cum Flocea mai deschidea puțin botul și-l umplea de bale pe tâlhar. Cum mai mișca omul o mână, cum mai punea câinele o labă pe el – și laba lui era cât pumnul omului.

Epilog

I-au prins, i-au interogat, au spus tot: și modul în care operau, și cum își alegeau victimele, și cine mai era în grup.

Dar Nea Mircică vroia și el să știe, ce i-a venit lui Mastur Bathor, zis și Labă, să-I ia osul unui câine, din gură?

“Ăla era os, dom’le?”, zice Labă, total nedumerit. “Eu am crezut că era trabuc!”.

Și abia atunci a înțeles Mircea ce se întâmplase, acolo, în sufragerie, între Sfinx și omul rău: așa zisul os era de fapt un super tendon din penis de taur, special pentru câini, foarte tare, de culoare maron, tratat special. Și dragul de filozof patruped, el nu roade oasele ca un câine normal, el întâi le suge de zici că, într-adevăr, fumează un trabuc!

Labă a vrut să-l facă pe câine să se lase de fumat, și ăsta a fost sfârșitul Clanului Bathor!