Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Alma își unduia entuziasmul: “Mvaaai, ce bine e la gimnastica în apă.”
Irina, cu tonul ei de verdict: “Îți trebuie. Te duci!”
Tanti Cici, dintre nămeți, din Canada: “Eu mă duc, tu de ce nu te duci?”
Iar eu, învins de corul lor: “Bine, bine, mă duc, numai lăsați-mă în pace.”

A durat trei zile până am reușit să prind un loc. Înscrierea începe la 7 dimineața, iar la 7:05 totul e deja luat, ca și cum pensionarii ar dormi cu degetul pe mouse. După câteva încercări ratate, am reușit să mă infiltrez.

Mă duceam convins că voi pluti printre oameni cu forme generoase, ca mine, dar realitatea m-a contrazis cu eleganța unui duș rece: din treizeci de participanți, douăzeci și nouă erau bunici sau străbunici. Bine, vârsta nu are nici o legătură cu greutatea, dar zău că erau OK la kilograme. Trei fuseseră declarați bărbați la naștere. Unul eram eu, deci nu mă iau în calcul; altul părea fie surd, fie dornic să-și audă propria voce reverberând peste apă; iar ultimul, lovit de Parkinson, tremura atât de mult încât în jurul lui se formau valuri mici, ca într-o mare interioară tulburată. Trist, desigur, dar fizica apei nu iartă. Restul de douăzeci și șapte, femei.

Cât despre mine, am coborât media de vârstă cu o nonșalanță involuntară. Wrong demographics, cum ar spune americanii. Așa cum mă uitam eu la ei, se uitau și ei la mine, întrebându-se ce dracu’ caut eu acolo.

Instructoarea a apărut cu o boxă cât un geamantan și a dat volumul la maximum, de parcă voia să trezească și vânzătorii de la Walmart-ul de alături. Apoi a început să se miște. “Mișcare” e un cuvânt prea modest: nivelul ei de energie depășea suma tuturor energiilor adunate ale clasei.

O creatură sculptată din fibră pură, fără urmă de grăsime, dansând și țopăind o oră întreagă fără să gâfâie, fără să transpire, doar vorbind tare fără și să-și piardă ritmul: “ochii la mine, sărim, picior sus, rotim, mâinile, mâinile, sărim cu mâinile în sus, ochii la mine, bazinul în spate, unduim, brusc în față, unduim…”

Bunicuțele o urmăreau hipnotizate, încercând să țină pasul cu o grație improvizată. Exerciții acvatice de toate felurile, executate mai mult sau mai puțin precis, până când instructoarea a ridicat nivelul de estrogen din piscină cu niște zvâcniri din pelvis care m-au făcut să roșesc, dar pe băbuțe le-au transformat în adolescente renăscute: chicoteau, făceau cu ochiul, își roteau bazinul cu o îndrăzneală pe care n-o mai văzusem de mult, de la discotecă, din facultate.

Pentru relaxare a pus o melodie lentă și a început să facă balet. Atunci am înțeles de ce aproape toți aveau pantofi de apă. Era mai ușor să stea pe vârfuri.

Eu, retras într-un colț de bazin, râdeam ca un prost și mă întrebam dacă Irina, la pilates, se mișcă la fel de… expresiv.

Nu cred că mă mai duc. Mă rușinez prea tare.