Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

acest post este fluid, se va update de fiecare dată când se mai întâmplă ceva.
Acum (15 Noiembrie), e pauză.

1. Preliminarii
2. O poveste cu trei Anton(i)
3. Demolarea
4. Cele zece munci ale Ucenicului
   1. Update 1
   2. Update 2
   3. Update 3
   4. Update 3 1/2
   5. Update 5

Preliminarii

Cu patru ani în urmă, anunțul a venit sec: “Sertarul mare s-a stricat.” Am zis și eu, ca ardelenii, “Mno.” Și așa a rămas. Adică, tot stricat.

Au trecut vreo șase luni și am auzit: “Sertarul mare e și mai stricat.”
“Mno,” m-am repetat, deși nu-mi place [să mă repet] și nici nu-mi place să fiu bătut la cap. Cred că e destul să mi se spună de două ori pe an.

Până într-o zi când sertarul, fără să ceară voie, s-a rupt de capul lui, iar toate nimicurile s-au prăbușit peste oale. M-am uitat lung la dezastru și am articulat, oarecum derutat și cu o sprânceană ridicată: “No, ni, mă, tu, la el!”

Am scos sertarul de pe unde era el și l-am reparat așa cum m-am priceput mai bine, adică l-am bătut în cuie de abia se mai deschidea. O soluție tipică, de mascul feroce și foarte, foarte priceput.

Irina s-a uitat lung la mine, Cosmin a râs de n-a mai putut, a rugat-o pe Mami să nu mă mai grăbească că mă stresez, și uite-așa, au mai trecut niște luni și niște ani. Atunci, Mult Iubita a declarat, scurt: “Voi schimba fața la dulapuri.”
“Mno,” am mormăit, simțind doar o mică vibrație a pericolului.

Multe videoclipuri pe YouTube s-au studiat, multe notițe s-au luat, și mult timp a trecut, până când, într-o bună zi, aud sentința: “Trebuie să schimbăm bucătăria.”
“No, ni, mă, tu, la ea!” Era primăvara-vara lui 2025. Am încercat, timid, să aduc în discuție un aer condiționat nou, sau măcar niște geamuri mai eficiente, în loc de bucătărie. Irina, brusc, mi-a dovedit că nu a stat lângă mine degeaba și a zis: “No, ni, mă, tu, la el!”

O poveste cu trei Anton(i)

Și mă trezesc într-o zi cu unul, Anton (Tony). Băiat bun, cu idei, care vroia o mie de dolari doar ca să facă proiectul. O.mie.de.dolari! Cât e Irina de drăguță, l-a sictirit de nu se poate.

Peste alte câteva zile, apare alt Anton (Tony). Ăsta avea o mașină cât un tanc și dânsul era cât un urs de mare (să nu zic hipopotam, ca să nu râd ciob de oală spartă). Vorbea foarte repede și cu gura închisă. Eu n-am înțeles absolut nimic. Irina a mai priceput ceva, au trecut la discuții, s-au aruncat niște sume, o strategie, iar eu treceam de la “Mno” la “Hmm,” trei litere fiind maximum ce puteam articula, deși încă nu sesizam cu adevărat pericolul.

Dacă eu credeam că Irina se limitează la cei doi Antoni, eram un dulce copilaș nevinovat. Cei 35 de ani de mariaj au trecut peste mine degeaba.

Părea că dulapuri erau în toată valea: texturi, culori, modele, mânere. Să nu uităm de chiuvete și de blaturi (countertops) – granit, quartz, lemn, carton foarte presat…

Mă târăște într-o zi la unii unde îmi prezintă un tip pe nume… Anton (Tony).

Am întrebat și eu, ca nevinovatul, dacă prima cerință de a lucra în acest business este să te cheme Anton. Tipul n-a prins gluma și ne-a pasat la un altul, Evan, tinerel, înăltuț, cu mustăcioară, și o soție insomniacă, care îl ținea treaz noaptea și îi turna copii. Pe soție nu am cunoscut-o, dar Evan era tot timpul de acord cu Irina, apoi “o făcea din vorbe”, cum se zice, sa ajungă tot unde vroia el. E și asta o știință!

Și a început distracția: Irina cred că a fost acolo de vreo douăzeci de ori. Nu mai știam dacă se uita la cabinete, făcea proiecte, sau îi plăcea de mustăcioara lui Evan. Cred că toate trei. Plus că ni s-a promis că vom sta fără bucătărie cel mult o săptămână (ceilalți Antoni ziceau o lună).

La un moment dat, am primit prima estimare, pentru o bucătărie de vis, desigur, cu tot ce doream noi să aibă: $35,000. Am zis eu “Mno, ni, no, măă, uuu”. In mod suspect, Irina a fost de acord și am început să scoatem din opțiunile mult dorite. Pe la $20,000 ne-am oprit, căci nu mai aveam ce scoate în afară de pereți.

Am dat avansul, am aprobat proiectul, și a venit maestrul espesialist să măsoare la milimetru. La milimetru a măsurat el, dar la inci s-a încurcat rău de tot.

Aprobăm iar proiectul, batem palma, dăm restul de avans, și așteptăm. Și vine un e-mail: aia-aia, demolare, aia-aia, livrare, aia-aia, instalare, aia-aia 3 săptămâni, blatul, aia-aia, peste 4 săptămâni vor pune și chiuveta. Final estimat: pe la Thanksgiving, sfârșitul lui Noiembrie.

!!!!

Din cel mult o săptămână ne-am trezit cu minimum o lună, și cu banii luați.

Demolarea

Și iată, exact atunci când au promis, pe 28 Octombrie, a apărut trupa de demolări, sa facă țăndări bucătăria existentă. Ca să fim în ton cu El Prezidente – s-a demolat aripa de vest-sud-vest a casei. El își face sală pentru școala de dans și bune maniere, noi punem cutiuțe pe pereți.

Irina:
Avem de lucru să reparăm peretele, să astupăm spațiul la perete jos (cu spumă), să scoatem parchetul. S-au mișcat repede, în 2 ore a fost gata.

Ștefan:
Echipa de demolări era formată din doi băieți, după jumătate de oră de vorbit engleză ne-am prins că sînt români. Ne-am bucurat, și m-au învățat ce să fac să obțin o baterie pe gratis, cea originală având garanție nelimitată și fiind stricată din cauză de defect de manufacturier. Cinci minute, două poze la Customer Service, și în patru zile a sosit cea nouă cu FedEx-ul.

Bucătăria belită avea niște găuri lungi și interesante, constructorii inițiali au măsurat prost și au trebuit să spargă peretele să poată instala blatul. Și iată continuarea dialogului:

Irina:
Ce, nu se vede? Vino tu acasă sau du-te la home depot să iei “mud” sa astupi gaura transversala și foam să astupăm spațiul la bază.

Stefan:
Iete te ce se prikepe…❤️ Hai că mă duc.

Irina:
“Progres: peretele a fost reparat de Ștefan. Tot timpul trebuie să trag de el. A fost vopsit de Irina. Au venit cabinetele. Mâine și vineri se montează. Stefan și-a cumpărat de ziua lui o sculă cu care să taie laminatul instalat. Așteptăm ca meșterii să ne spună cât să tăiem. Ei nu fac floors. Sunt in stare sa pună ultimul cabinet pe colț 3/4 pe laminat și 1/4 pe ciment și cică reglează cu șindrile sub cabinete ca să fie la același nivel. Am zis NU! Tai laminatul care oricum e de tot rahatul, și trebuie schimbat cândva, de cineva, de noi sau de următorii proprietari și toate cabinetele să stea pe ciment, ca așa s-a făcut casa. Sub cabinete nu era laminat. Doar sub aragaz și frigider. Sper ca ați înțeles …😘”

Am pus spumă la baza peretelui cât timp Irina era plecată. Când s-a întors și a văzut “opera”, s-a întristat atât de tare și zgomotos, încât au venit vecinii să întrebe dacă e totul în regulă și dacă nu o doare ceva. Am plecat să mai cumpăr un tub de spumă, să-mi arate ea “cum se face corect”. A doua zi, ce făcuse ea arăta exact așa cum făcusem și eu. Detaliul cu umflatul spumei îi scăpase. Din fericire se taie ușor cu un cuțit ordinar, deci s-a apucat de treabă și a finisat artistic. Ea.

Octombrie 29: cabinetele sunt livrate, totul este plătit 100%. Înainte de a se apuca de treabă, ca la curve. Casa e plină de extra mobile, cutii, cutiuțe. Nu mai știm nimic pe unde e, cu excepția cuiului de la ușa din spate. Putem pierde orice, mai puțin cuiul. Acel cui, cum am mai spus, deși nu îmi place să mă repet, este antifurtul nostru.

Cele zece munci ale Ucenicului

Octombrie 30: În pas de dans apare Meșterul, descarcă sculele vreo oră, discută cu Irina problema parchetului de sub cabinet, intră și Evan în discuție, chestiunea laminatului devine brusc mai importantă decât toată bucătăria. Prudent, eu am dispărut. Pa la 10 apare și ucenicul, se pun pe treabă, și începe distracția.

Surpriza 4. Espesialistul în măsurători a greșit (iar) și unul din dulapuri este prea lat, și intră peste geam. Deci, se va instala totul mai puțin acel dulap, care va veni…cândva. Faimoasele trei-patru săptămâni. Asta după lungi discuții intre Maestru și Evan, cu mustăcioara lui cu tot. La un moment dat Maestrul a plecat și m-a lăsat cu ucenicul, care pe la cinci a plecat și el.

Octombrie 31: Bucătăria începe să arate cât de cât OK, dar tot nu se poate folosi. Ușile sînt puse cam aiurea la dulapuri (toată lumea e de acord că prost, inclusiv ucenicul, dar, cândva, se va aranja totul, se vor pune chiar și mânerele). Acel cândva e ca Fata Morgana, mai ales că echipa nu avea decât două zile alocate pentru noi. Cred că Maestrului I s-a făcut frică de Irina, nu si-a arătat fața a doua zi și l-a lăsat singur pe amărâtul ăla mic…

Spre sfârșit (?) ucenicul pune aragazul la loc și ne anunță fericit, de parcă a câștigat la loto: “a intrat!” Irina bineînțeles că nu a fost mulțumită și, culmea, nici eu, dar din motive diferite: fiind atât de aproape de cuptor, nu știu cum se comportă rumegușul la căldură. Fiind așa de aproape nu pot pune nici o folie de silicon, nimic … Motivul Irinei, scuzați, l-am uitat.

Luni, pe 3 Noiembrie, sună Irina pe Evan și au o discuție lungă, calmă, plină de rezultate pozitive (pe cât se poate) – într-o Marți va veni cineva să fixeze totul, și s-a ajuns la un consens că măsurătorile au fost făcute fără cap și alocarea timpului a fost, din nou, făcută de cineva care nu se mișcă din birou.

Tot, Noiembrie 3, luni – a mai venit un espesialist să măsoare blatul. Ne e cam frică de ăștia cu măsurătorile lor. A zis că vine intre 10 și 2. A apărut pe la patru jumate. A stat jumătate de oră, timp în care telefonul lui a sunat într-una. Super espesialistul trebuie să măsoare ceva ce știm precis ca nu e bun. Cumva trebuie ca în fiecare parte a aragazului să fie un spațiu de 3/8 in, adică puțin sub un centimetru. Dacă cumva iese blatul de granit așa cum trebuie, voi fi tare uimit. Dacă nu iese cum trebuie, nici o problemă, sparge peretele la loc.

Deci, se estimează ca blatul ar veni peste 3 săptămâni, ceea ce ne aruncă în jur de 24. Ziua următoare vin instalatorii să pună la loc bateria de la chiuvetă, tocătorul, mașina de spălat vase, și hota. Asta va fi săptămâna cu Thanksgiving.

Cândva o să apară și dulapul îngust care îl va înlocui pe cel care intra în geam (vezi surpriza 4). Nimeni nu știe când, dar teoretic până atunci bucătăria va fi funcțională.

Și când credem noi că totul e gata, de la dulapul îngust + trei săptămâni vin iar niște specialiști să ne pună backsplash-ul, adică niște mini faianță care dă frumos la ochi, din categoria “hai să-i futem o dungă roșie!”

Update 1

Noiembrie 10, Luni: Irinei ii este promis solemn că a doua zi, la prima oră, vine ucenicul și va face tot ce mai este de făcut. “No, ni, mă, tu, la ei!”, am zis, sceptic, cu ochii la listă.

Noiembrie 11, Ziua Veteranilor (fără nici o legătură cu bucătăria, deși după atâtea lupte interne cred că ne calificăm)… Ucenicul apare pe la 12 jumate, bagă mic (dacă lucra repede ziceam ca bagă mare), și dispare pe la 6. Se va întoarce când va apare dulapul 1836 (punctul 2), adică … cândva. Atunci va termina tot. Dar să nu anticipăm …

A terminat punctul 5 și, zic eu, 6. Irina e tot timpul nemulțumită și critică non-stop. Poate fi studiu de caz.

Ușile de deasupra hotei trebuie analizate îndeaproape. Parcă ceva e în neregulă. Voi reveni.

Update 2

Noiembrie 12 – ziua în care faimoasa bucată de laminat de sub dulăpiorul din stânga, aia pe care Irina o vroia scoasă, va fi sub atac. (Vezi Supriza 3)

Cine și-a re-cumpărat scula dibace de tăiat? Eu. Cine a scos dulapul din perete? Eu. Cine a pus, din nou, spumă, prost? Eu. Cine a pus, din nou, spumă, bine? Ea. Cine speră ca prostul că obsesia cu laminatul va fi redirecționată? Eu. Deși cu bucata aceea de laminat eram deja prieteni, făcea parte din puținele noastre conversații zilnice – buna ziua, buna ziua, ai trimis email la Digi, da, ai scos laminatul, da, buna seara, buna seara. Acum ce mai vorbim?

Și când mă întrebam eu oare ce mai vorbim, o găsesc pe Irina cu o lupă, ca Sherlock Holmes, studiind … tot! De exemplu – fibra plăcii de lemn din spate, la dulapul din mijloc nu este verticală, ca la celelalte, este orizontală! Sau invers. Rușine mare! Mie mi se învârte capul …

Un pic mai important – mi se pare că ușile aceluiași dulap sînt cu vreo 3-4 milimetri mai jos decât cutia de la dulap. N-ar fi mare necaz, dar sub acel dulap vine hota și, așa cum e acum, sau nu poți instala hota, sau nu poți deschide ușile. Sau amândouă.

În urma studierii atente a unui video pe YouTube și a ușilor noastre, ar fi loc să le înălțăm un pic din balamale. Sper ca pic-ul să fie suficient. Oricum, îl las pe specialist să se ocupe, dacă mă apuc eu îmi scap dracului vreo ușă pe picioare și stric ușa. Picioarele nu contează.

Între timp ne-am întors la dulapul de peste parchetul laminat, care acum nu mai avea laminat. L-am scos din perete, cu sertare cu tot, deși tot YouTube spunea ca trebuie scoase. Fiind eu declarat impotent intelectual și cu două mâini stângi, mi s-a interzis să ating sertarele, deși sistemul de scoatere este ca pentru handicapați.

Vreo trei ore, o sticlă de spumos, și un drum la Home Depot mai târziu dulăpiorul era pus la loc, frumos, de parcă nici nu se mișcase din loc, nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea.

Irina se învârtea prin bucătărie cu nivela, cu ruleta, și cu șublerul, măsurând și nivelul prafului din prize. Că trebuie să schimbăm toate capacele de la prize nici nu mai trebuie menționat…

Nici nu știu cum să scriu ce s-a întâmplat mai departe, unii îmi spun că umblu la efectul dramatic, dar zău, realitatea bate drama: dulapul re-instalat de ucenic era la o distanta de 10 milimetri de perete, ceea ce nu pare mult, dar atunci când a fost măsurat pentru blatul de granit dulapul era lipit de perete. Asta ne mai trebuie, să fie granitul mai îngust – ce facem, umplem cu chit?

Pe scurt, dulapul trebuie mutat. La loc. Aparent simplu, în realitate destul de complicat pentru că e atașat de alt dulap. Simt că încep să mă enervez și eu: atâtea greșeli, parcă suntem la emisiunea Ora Amatorului.

Ideea Irinei cum că să punem noi parchet are din ce în ce mai mult sens.

Update 3

Noiembrie 14 – se anunța o zi liniștită, când aud pentru a doua oară “Plasa de la vent e împuțită, trebuie curățată.” Vent este grila exterioară de evacuare a aerului din hotă. Deja găsise una nouă pe Amazon ( link, preț, culoare) era deja în cart.

Pe mine m-au apucat transpirațiile – așa începuse și cu dulapurile din bucătărie. Parcă vedeam vreo doi-trei Marcu, cu planuri de renovare a exteriorului casei, vent inclus. O sudoare rece mi se scurgea pe spate, în ciuda celor 30 de grade Celsius.

Studiez problema și anunț cu vocea întretăiată: “nu se poate scoate doar plasa, trebuie scos tot ventul.”
“Așa, și? Te ajut,” zice dânsa, și peste 5 minute pleacă la sport. Am rămas ca un idiot, minunându-mă cum de am ajuns în această situație.

Irina m-a întrebat, apăsat, de ce m-am grăbit, cine m-a pus, mai ales că peste două zile va ploua. Simplu – mi-e frică rău de un eventual Marcu. Și peste două zile vine și vent-ul nou – să vedem cine ajunge primul: ploaia sau piesa?

Până atunci am astupat gaura cum m-am priceput și eu mai bine, inginerește.

Update 3 ¹/₂

Noiembrie 16, 17 – a sosit noul acoperiș de gaură (adică ventul), care se potrivește la marele fix. Dau să-l instalez, când aud: clăpița aia, s-o mișca la viteză mică, că pare grea? La Ionel se mișcă.

Mi s-a făcut rău când am auzit … Și la faza cu mișcatul, și la faza cu Ionel. Că la Ionel nu miroase a mâncare, așa o hotă bună are, și la noi miroase în toată casa, că el a calculat cât trebuie să tragă și eu nu am calculat, prostule ce sînt!

Deci, Vent-ul a fost instalat temporar, atât cât să nu plouă în casă și să poată fi testat când și dacă bucătăria va putea fi folosită vreodată.

Acum așteptăm. Între timp, se aud greierii și broaștele, dar nimic de la companie …

Update 5

Decembrie 1 (Ziua Națională a României – fără nicio legătură cu bucătăria, dar hai să marcăm momentul). N-am mai scris pentru că mi s-a cam luat de atâta renovare/îmbunătățire.

Dar hai să povestesc ultimele două săptămâni.

L-au trimis pe ucenic să împingă (la loc) dulapul la perete și, dacă tot era pe aici, să instaleze marele sistem Rev-a-Shelf Cloud, acest unicorn al organizării de bucătărie, văzut doar în broșuri (sper să vă pot arăta o poză cu el dacă va fi vreodată instalat). Ei, dacă tot era aici, nu știu ce a meșterit pe la ușile dulapului de deasupra hotei (alea care mă îngrijorau pe mine, că nu se putea instala hota), că a scăpat un sertar pe jos. Sertar care, între noi fie vorba, nici nu trebuia scos. Acum are fața stricată exact atât cât să vezi și să te enerveze. Și mai stă și câș. Deci trebuie cumpărată altă față și ajustat sertarul.

N-a apucat bine ucenicul să iasă pe ușă, că au și apărut băieții cu granitul. Au făcut ei ce-au făcut, au meșterit ce-au meșterit, au pus chiuveta și marele blat frumos. Bineînțeles că Irina e nemulțumită – ea ar fi făcut altfel, lucru pe care l-a și spus băieților. Băieții s-au uitat la ea ca la o extraterestră. Concluzia Irinei: “Ăștia nu gândesc.” Concluzia băieților: să nu mai respire prea tare în prezența ei și să plece cât mai repede.

A doua zi, apare echipa de instalatori, aceeași echipă de demolatori, doar că acum cu misiune de reconstrucție. Fraților… au lucrat românii ăștia de ziceai că filmează un tutorial pe YouTube!
Au venit la timp (ba chiar mai devreme), au montat hota (au mai reglat puțin ușa), au verificat clăpița din poveste (merge fleanca-fleanca, deci s-a liniștit și Irina) au pus mașina de spălat vase, tocătorul, robinetul, țevile, tot.

În două ore au terminat. Au lăsat în urma lor liniște, ordine și o urmă fină de patriotism. Pa și pusi!

Asta era cu o zi sau două înainte de Joia Curcanului. Vineri, a doua zi, am avut parastas pentru Cosmin – eram ocupați, dar printre lacrimi și colive se desfășura încă o dramă de bucătărie. Semn că viața nu ne lasă niciodată fără material.

Ceramica pentru backsplash (cea hexagonala) fusese aleasă odată cu toate celelalte opțiuni – culori, materiale, texturi. Blatul, dramatic, cu venele lui de parcă iese Meduza din el, avea nevoie de o faianță complementară.

Punând însă faianța lângă blat… jale mare. Nu se potriveau nici de frică – amândouă au accent dramatic, una din ele trebuie să fie mai liniștită. Și-așa a început o dramă care continuă și în ziua de azi: “Ce ceramică punem?!”

Timp de o săptămână, Irina a trimis sute de poze și mesaje, cerând păreri de la prieteni, rude, colegi, oameni întâmplători prin magazine. Ajunseseră bieții oameni să nu-i mai răspundă, se ascundeau virtual.
În magazine, vânzătorii au ajuns să se împrăștie ca potârnichile când o vedeau că intră: “Aoleu, iar e doamna cu mostrele!”

După nenumărate vizite, kilometri întregi parcurși și o diplomă neoficială în design interior, specialitatea faianță, opțiunile s-au redus la două: ceva ce se găsește efectiv în magazin, sau să schimbe firma întreaga faianță cu alt model.

Vor cei de la companie să o schimbe? Sigur că nu.
Au mințit-o pe Irina în față, cu ochii în ochii ei, spunând că nu există culoarea dorită. Dar o simplă verificare de cinci secunde pe telefon (făcută, evident, tot de Irina) a demonstrat contrariul.

Și, pentru că am avut un weekend liber, am început timid să punem lucruri la loc în dulapuri. Dar numai după ce am pus folie specială de protecție, că doar nu suntem barbari. “Eu – soțul.”

Am muncit două zile întregi tăind folii, măsurând, ajustând la milimetru, în timp ce Irina a devenit expertă în scos și pus la loc rafturi. Expertă, expertă… dar la fiecare raft bombănea la fel de tare: “Nu înțeleg de ce trebuie să fie așa de complicat!”
Raftul, “Nici eu!”