Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

English version is here

Ajung în România, ziua unu, Hulubești, pelerinaj la mormântul familiei, la ai mei, pe după-amiază, la întoarcere, ne lovește o foame mare, hai la Ciorbărie, la o ciorbă de burtă, la viteză. Mie îmi place ciorba de burtă. E religie. Mâncare cu dichis: oțet, mujdei, smântână, ardei iute. Și-o drege fiecare cum îi place. Acum însă, era fără gust. Când eu spun că e fără gust, e clar: nu mai e religie, e erezie. Am mâncat-o totuși. Din respect pentru mine. Și pentru burtă. Oricum, nu mi-a picat prost, așa cum i-a picat Ancăi gulașul.

Ziua doi, pastramă de berbecuț și mici la Berăria H – pastrama proastă și scumpă, micii decenți, mustul obscen de scump și dulce, parcă era apă cu zahăr și coloranți (cred că de fapt asta și era). Bebelușii beau lapte, românii cu suflet mare beau must. Mai bine beam lapte. Se pare că patria mumă mă testează la papile și digestie.

Ziua 3 – 10: Plec cu Mișu spre bulgari … preventiv, îmi conectează un tub intravenos, în ciuda protestelor mele. Oricum, lui Mișu nu poți să-i spui NU. Am fost un pic derutat, dar totul are o explicație, cică să nu fac multe drumuri. Știe el ce știe, cu experiența lui de producător de emisiuni culinare – cred că nu vrea să vadă intestine explodând în rulota lui cea curată.

Și așa am stat toată perioada petrecută în Spațiul Schengen – cu cateterul conectat. Încet, încet, am înțeles: o vacanță în Europa nu se trăiește. Se perfuzează.

Pe ploiosul litoral bulgăresc, în fiecare seară, mici proaspăt dezghețați, sfârâind pe grătar, cârnați cu un miros amețitor, și un vin vechi, tulburător în povestea lui.

Dimineața, ouă și cremvurști. Românii iubesc cremvurștii. Americanii îi adoră, dar, spre deosebire de cei americani care au rumeguș și iluzia unui oarecare gust, cei românești au o memorie a lor, secretă, o mândrie națională!

În Germania, pastramă (bună, de data asta – de la Carrefour!), cârnați de Pleșcoi și, surpriza pe care ne-a făcut-o unchiul meu, tare mândru de el, mititei! Era așa de fericit, parcă găsise o monedă de colecție! Am leșinat puțin în sufletul meu, dar am mâncat ca la concurs! Nu trebuia, dar lupta cu mine însumi era deja pierdută!

Înapoi în București, nici nu aterizez bine, sunt invitat la loc de taină, la Terasa Florilor, unde gătește câștigătorul Micului De Aur. Furtunul ăla de la intravenos cam începuse să se înfunde. A trebuit desfundat cu papanași și vinul casei. A mers imediat. Medicină românească alternativă, în mod suspect, funcțională.

Eram în misiune, am continuat să îndes mici la prânz, seara, chiar și dimineața, reci, ceea ce a derutat la maxim un chelner, s-a uitat la mine ca la un American tâmpit, dar până la urmă mi-a dat un pic de dreptate – dacă îi tai felii subțiri zici că e salam.

În penultima seară, tot la Terasa Florilor, am dat micii pe ciolan. Reformă. Evoluție. Maturitate.

Un studiu amănunțit al fotografiei arată trei adulți, copți bine la vârstă și trup, la Frăția Ciolanelor. Al patrulea, amețit cu atâtea povești despre mici și cârnați, mânca și el, ca începătorul … mici și cârnați.

Profesioniștii s-au ocupat de ciolane atât de bine încât, cum spunea Mișu, oasele puteau merge direct la Antipa, la muzeu. Să le vadă copiii și să întrebe: “Astea sunt oase de dinozauri?”
Si răspunsul corect era: “Nu, aici sunt ce-au mâncat oamenii mari când au spus că țin dietă.”

Iar eu?
Eu am stat toată vacanța cu tubul înfipt, nu ca pacient, ci ca om care știe că nu se întoarce acasă doar ca să vadă locuri. Ci ca să-și reamintească gusturi, oameni, povești, feluri în care se iubește și se trăiește.

Pentru că noi nu mâncăm ca să ne ținem de foame. Noi mâncăm ca să nu uităm cine suntem.
Și pentru că nu am uitat, m-am îngrășat șase kilograme sau, cum ar spune un amic, patru litri și două kile!