Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Naufragiații de pe insulă

De fiecare dată când văd această poză, râd. Doamne, ce aventură! Ce amintiri!

Am zis eu că le fac cadou alor mei o aventură pe barcă, în portul din San Diego. Barca era ancorată acolo, nu se mișca nicăieri. Ideea era doar să petrecem două-trei nopți pe apă. Am găsit anunțul pe un site, pe undeva – era prin 2005.

Locația: Harbor Island, Cortez Marina.

Ajungem … barca miiicăăă. Mai mică pe dinăuntru decât pe dinafară. Irina leșină pentru prima oară.
Eu făceam planuri mentale: cum să dormim, cum să mâncăm. Fiind români, și Popești pe deasupra, mâncatul la restaurant era exclus. Ne cărasem cu un portbagaj de mâncare, pregătiți ca pentru un naufragiu.

Domnul de la care închiriasem ne sună și ne anunță sec că WC-ul de pe barcă e stricat și că trebuie să folosim toaleta de la marină (adică din port). Nu era mare necaz, era curat, frumos mirositor, cu dușuri, dar (pentru că în orice există un “dar”) doamna mea avea musafirul lunar. Irina leșină pentru a doua oară.

Pentru că ajunsesem pe seară, ne-am aranjat cât de cât: fă din două băncuțe trei paturi.
“Băi tată, am un șurub în coaste.”
“Bine Puiule, dă-mi mie șurubul și ia tu scândura.”
În sfârșit se așterne noaptea: cri-cri, pleoșc-pleoșc, stele, un vis.

Pe la 11 noaptea aud:
“Tati, Tati, trebuie să mă duc la baie. Mi-e frică singură, hai cu mine.”

Sări din barcă, cu grijă să nu scape piciorușul, deschide poarta cu cifru de la marină, bagă codul la WC, stai până termină fata și ia-o înapoi. Deschide poarta, urcă-te în barcă, ai grijă să nu-ți scape piciorușul, întinde-te pe scândură.

Pe la 1 noaptea aud iar:
“Tati, Tati, trebuie să mă duc la baie. Mi-e frică singură, hai cu mine.”
“Cine să fie, frate, la ora asta, dorm toți…”, încerc eu un protest timid și inutil.
“Băi tată, vreau și eu pipi.”
“Piș-te-n apă! Dar vezi să nu-ți scape piciorușul!”

Sări din barcă, cu grijă să nu scape piciorușul, deschide poarta cu cifru de la marină, bagă codul la WC, stai până termină fata și ia-o înapoi. Deschide poarta, urcă-te în barcă, ai grijă să nu-ți scape piciorușul, întinde-te pe scândură.

Pe la 3 noaptea aud:
“Tati, Tati, trebuie să mă duc la baie. Mi-e frică singură, hai cu mine.”
De data asta, leșină Ștefan.

Sări din barcă, cu grijă să nu scape piciorușul, deschide poarta cu cifru de la marină, bagă codul la WC, stai până termină fata și du-o înapoi. Stefan nu se mai urcă în barcă.

La 3 și un sfert, în miez de noapte, eram deja la recepția Hiltonului de pe insulă. De la “nu avem, nu se poate” (cred că aveam o față de disperare totală) am ajuns la “sigur, vă putem caza”. Le-am spus povestea, am insistat că trebuie să dormim undeva uscat, și nu doar că s-a putut, dar ne-au dat și cameră cu vedere la ocean.

Băi, și ce saltele aveau! Moi, pufoase, dormeai pe norișori… și ce cearceafuri!
A ajuns Tzoapa de Obeur la hotel și se tot minuna cu voce tare. Și nu, n-am furat nimic.

Domnul cu barca nu ne-a dat niciun ban înapoi, dar avem credit, valabil, teoretic, și acum. Așa că, dacă vrea cineva două nopți pe barcă, în portul din San Diego, fac cadou creditul. Doar să-mi spuneți, vă rog, dacă s-a reparat baia.

---

Notă: de ce atâta atenție la picioruș – între barcă și ponton erau acele colace de cauciuc, să nu se frece barca de ponton, și era loc exact cât să-ți scape piciorul dacă nu erai atent. Barca avea o mică balustradă și îmbarcarea/debarcarea nu erau chiar așa ușoare. Din motive pe care le-am uitat nu puteai să te urci prin spate, ci numai pe laterală.