Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Doamnelor și domnilor, eu sunt un tip încet. Nu la cap, nu. Fizic. La trup, așa.

Sunt atât de domol încât soția mea zice că nu poate să plimbe câinii cu mine, că o obosesc. O obosesc mergând! Și pe deasupra, se și enervează. Vă dați seama? Să mergi atât de încet încât să provoci anxietate!

Nici prietenul meu nu-i mai breaz. I-am spus de două ori să-și miște fundul din jurul rulotei, o data la munte și o dată la mare, el nimic, de parcă ar fi legat de roată, cu lanțul, și-mi trântește: “Tu ești de vină, ești prea încet. Nu pot să merg cu tine.”

Asta ca să nu zic nimic de prietena mea, globe-trotterița, care mi-a spus gingaș, după ce m-a dus pe jos de la Obor la Herăstrău: “Aoleu, da’ încet îți mai miști curul ăla!”

După cum bine zice o prietenă “copăcel, copăcel, mâine-apare și Fănel.”

Deci da, se pare ca eu sunt problema, încetinesc pe toată lumea, îi țin în loc pe toți.

La piscină? Aceeași poveste, norocul meu că sînt singur și nu mă ceartă nimeni. Eu înot bras, frumos și constant, ca o barcă electrică de pescuit: încet, fără valuri, fără stres. Lângă mine, unul înoată de parcă e șalupă de mare viteză, de-aia de fibră de sticlă. De fapt tipul chiar fusese sportiv de performanță, acum e antrenor de înot, și student la școala de piloți. Cinste lui!
Eu? Barcă de pescuit cu motor electric cu bateria moartă. El? Torpilă, nu alta!

Și cum cugetam eu dând ușor din mâini și din picioare, mulțumit că exist (că așa zice filozoful), hop și revelația!

Duminică dimineața, trei kilometri de plimbare cu băieții, mai rămăseseră vreo 500 de metri până acasă…
Și Gicu al meu înțepenește în mijlocul trotuarului. Statuie. Bibelou păros. N-a făcut asta niciodată, de cinci ani de când îl avem!

Activez repede Planul M: o sun pe Mama Câinilor. Bombăne, dar vine repede cu mașina. Și ce credeți? Gicu, când o vede, o ia la fugă ca și cum toți iepurii din parc făceau parada modei prin fața lui sub îndrumarea pisicii celei negre și obraznice.

Și abia atunci am înțeles ce îmi spuneau toți prietenii: sunt atât de încet, încât Gicu a adormit mergând!