Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Mic îndreptar pentru oamenii monitorizați emoțional de tehnologie

Cum se știe deja pe două continente, am început, timid-timid, să înot.
Când, în sfârșit, m-am prins că pot intra cu ceasul în apă, am aflat și cât de mult înot. Pentru că ceasul meu e deștept. Foarte deștept.

Am avut însă, la început, niște mici neînțelegeri. La fel ca la mersul pe jos.

Când ies cu câinii, pun ceasul pe modul Mers Pe Jos, subcategoria Fără Ambiții.
Dar viteza de plimbat câini, un zigzag sacadat între tufele preferate ale lui Baloo, secundat de Gicu, nu e ceva ce ceasul poate procesa fără să se panicheze. Din când în când mă întreabă, sceptic:
“Mai mergi?”
“Da“, zic. Și continuăm.
Cel puțin trei pipilici și douăzeci de copaci mai târziu, când ne oprim să salutăm căprițele:
“Mai mergi?“
“Da.”
“Păi mergi, atunci!” – vibrează ceasul, exasperat.

Îmi aduce aminte de încurajările tatălui meu:
“Mai vioi! Mai vioi! Nu dormi!“
Încurajări care m-au urmărit toată viața. Pe două continente.

De obicei, după vreo 45 de minute, ceasul se plictisește și-mi zice, cu un aer superior:
“Sumarul plimbării este…” și înșiră niște date.
Atunci îi zic, politicos, dar hotărât:
“Ia mai du-te-n flinta lui Avram Iancu, vaco.“
(Așa e definit pronumele ceasului: feminin singular, gen pasiv-agresiv urban.)

Baloo se oprește, perplex:
“Ce-am făcut, hooman?”
(El crede că e despre el. De obicei, are dreptate. De data asta însă, nu.)

Dar adevărul este crud: 20 de minute pentru un kilometru e cam mult. Pentru un om.

La bazin, lucrurile se schimbă. Nici câini, nici copaci – doar apă, vecini, și încurajări interioare.
Și înot, și înot, și mă întreb de ce brusc am flashback-uri din clasa a patra, când mi s-a rupt elasticul de la slip în piscină și antrenoarea urla la mine să continui.

De plictiseală, am început să-mi studiez vecinii. Sunt cam aceiași oameni în fiecare zi. Nu le știu numele, dar îi știu după câte ceva, să zicem, semnificativ.

Avem plimbăcioșii, doi domni care nu înoată, se plimbă în piscină, ocupând fiecare câte un culoar. După două ture se opresc și stau de vorbă. Foarte mult. Dacă intri să înoți pe culoarul lor, nu se supără. Dar nici nu te invită. Trebuie să îi anunți și să te bagi.

Îi mai avem pe cei patru care oferă o demonstrație practică a Principiului lui Arhimede și testează prea-plinul.

Mai este doamna cu cască roz și cârlig la nas, asiatica cu cască neagră și trup de model care înoată liber, o jumătate de oră fără să se oprească, coreeanul-rachetă ce are o viteză de invidiat, domnul în vârstă zis și “furtun” (l-am văzut la vestiar), americanul de 1.90 care la fiecare tur își controlează pulsul, tânărul care vorbește cu el însuși, și alții… Eu cred că ei îmi spun mie “foca”.

Un bazin de 25 de metri și cel puțin 14 realități paralele.

Astăzi, o doamnă semi-în vârstă înota lateral. Vezi rar așa ceva. Am zâmbit, amintindu-mi de tata și de nenea Pupi. Ne-am sincronizat la un sfârșit de tură și i-am spus de tata. A râs și m-a întrebat de unde e accentul meu. Sunt atât de obișnuit cu întrebarea asta, încât aproape nu mă mai deranjează.

Bineînțeles că avea și ea o rudă în Ungaria. Așa cum doi din cei trei contractori cu care am vorbit în weekend aveau rude în România. Poate și al treilea avea. Dar vorbea atât de repede încât nici nu sunt sigur că vorbea.

La un moment dat, ceasul, de colo:
“Ai terminat?“
Să leșin în bazin și mai multe nu!
“Nu, n-am terminat.“
“Păi înoată, nu dormi! Mai vioi! Mai vioi!”