Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Acum vreo patru-cinci ani, un prieten mi-a zis, oarecum ciupit, cu un aer de mare vizionar:
“Dacă intri vreodată în politică, jur că te votez.”

Cred că făcea mișto de mine, dar eram și eu tot semi-beat și el tocmai trecea printr-o perioadă în care mă iubea, și îl iubeam și eu.

(Au mai fost și perioade în care mă ura, sincer, cred. N-am reușit nici până azi să-mi dau seama dacă ura îmi era adresată mie sau tatălui meu – cu tot ce reprezenta el: boierimea românească, scăpătată, dar cu comportament de aristocrați de mare clasă, educați și foarte rafinați. Când vroia să mă calce pe nervi, îmi zicea chiabur. Și mie îmi sărea țandăra. Eu n-am făcut niciodată caz de originea mea (ne)sănătoasă, dar chiar așa, să ne coboare la pătura de jos. Mă lași…)

În seara aceea, totuși, am râs amândoi cu hohote, numai la ideea că aș putea să-mi văd numele pe un buletin de vot.

Ajuns acasă, gândul nu-mi dădea pace. Era ca o muscă enervantă care tot bâzâia în jurul unui rahat puturos. Mi-am desfăcut o bere și am început să mă gândesc.
Puteam și fără bere, dar parcă mai bine cu.

Era clar pentru oricine că nu, NU voi intra niciodată în politică.
Dar … de ce, NU?

Și am început să iau motivele la rând…

1. eu nu (mai) mint

Adică, bine… mint și eu, dar așa, pe ici, pe colo, delicat, finuț. Ca toți oamenii onorabili. Ai citit vreodată Termenii și Condițiile până la capăt? Exact.

Dar ca să fii politician adevărat, nu-i suficient să minți. Trebuie s-o faci cu talent. Cu nerv. Cu memorie de elefant. Cu stil. Trebuie să-ți ții minciunile înșirate pe sârmă, ca biluțele pe abac, să le plimbi prin talk-show-uri, la întâlnirile cu electoratul, în parlament, să le brodezi cu consecvență, cu artă, să ajungi să (aproape) crezi în ele.

Eu personal, uit și unde mi-am pus cheile și ochelarii de pe nas.
E obositor să ții minte atâtea lucruri. Plus minciunile.

2. nu țin minte fețele

Nici numele.

Jale.

Am o admirație sinceră pentru oamenii care, după un an întreg, te salută pe nume și-ți mai aruncă și un “Ce mai face corcitura aia de Gicu, tot se sperie de biciclete?”

Eu, în schimb, mă uit la oameni ca o fostă profă de mate devenită traseistă la seria Taylor: cu panica celui care știe că ar trebui să știe… dar nu știe.

Am expresia aia pe față “Ne cunoaștem… da’ de unde?” și când mă uit în oglindă.

3. Nu știu să spun “Nu”

Niciodată. În nicio limbă. Pe niciun continent.

Când cineva vrea ceva, îmi spune, scurt și apăsat, și se așteaptă să execut.
“Te rog” a fost eliminat din dicționarul relațiilor cu mine.

O prietenă bună mi-a zis odată că am “o față de băiat bun care se cere păcălit.” Nu îmi spunea cu răutate, era chiar îngrijorată, oare cum o să supraviețuiesc eu în țara în care m-am născut.
Traducere liberă: am față de fraier. Cu F mare, bold, italic și subliniat.

4. Sunt etalonul modestiei intelectuale

Între cunoscuți se zice:
“Dacă până și Ștefan a reușit să…” , facă pâine …, facă un al doilea masterat …, fie promovat…, să slăbească …, înseamnă că oricine poate.

Orice reușită personală își pierde instantaneu aura – devine accesibilă, banală, chiar suspectă.
Sunt marca înregistrată a “mediocrității reușite”.

Și, revenind la politică, în România, ca să fii luat cât de cât în serios, trebuie să apari cu cel puțin două doctorate: unul copiat și unul plagiat. Eu nu am nici unul, doar o memorie făcută praf de necazuri și o dorință sinceră de a nu părea mai deștept decât sunt.

Mușchii minții mele sunt într-o pauză prelungită.
Aș putea spune că îi încordez doar când e liniște și nu mă întreabă nimeni nimic: și atunci apare întrebarea – chiar lucrează?

5. Cât despre spontaneitate …

… haideți să fim serioși.

Ignor complet clasicul „Ce faci?”, pentru că știu sigur că nimeni nu vrea cu adevărat să afle.

Dar dacă îmi pui o întrebare reală, de genul „Pe unde-ai mai umblat weekendul ăsta?” am nevoie de trei zile, un blog post și, eventual, un filmuleț, ca să-ți răspund coerent.

Am ratat odată o replică genială într-o ceartă, și încă mă mai trezesc noaptea visând că o spun.
Când, în sfârșit, am livrat-o, partenerul uitase deja despre ce ne certam.

Într-o clasă politică unde gargara, insultele, mitocănia, minciuna, și aparențele sunt tot ceea ce contează, eu pierd înainte să apuc să spun ceva.
Pentru că până deschid eu gura… s-a votat.

6. Sunt stângaci

Dau mâncare pe mine, parcă aș avea gura pe cămașă – farfuria, furculița și cămașa mea sunt într-o constantă colaborare.

Cămășile mele sunt atât de pătate, că mi se fac cadou bavete de Crăciun. De cauciuc. Dacă vreodată va apare o poză de campanie cu mine, garantez că se va vedea și, cel puțin, o pată de sos în cadru.

Am o relație specială cu petele. Mă găsesc ele, nu le caut eu. Cămășile mele au în ele mai mult prânz decât mine. În România se spune că bărbatul e oglinda femeii și că politicianul e oglinda alegătorului. Cum să apar eu ca un îngălat?!

Și stângăcia mea nu e doar la mâncare – e totală.
Stagiar fiind, nu puteam bate un cui. Prietenul Mitică, băiat de tâmplar, zicea:
“Tăticu’, trebuie să minți cuiul. Să-l păcălești.”
El – poc, poc, intra cuiul ca uns.
Când era rândul meu, se ruga cuiul de mine: “minte-mă, Nea Fane, minte-mă frumos.”
Eu – poc în cui, aoleu, poc în degete, poc pe lângă. Cuiul se rupea de nervi, dar tot nu intra.

Când prietenul Ovi i-a spus fiului său de 5 ani: “Hai că poți. Până și Ștefan a bătut un cui ca ăla”, m-am simțit validat. Nu m-am supărat deloc.

7. Și spre a convinge oamenii să facă ceva …

… (să mă voteze, de exemplu) să fim serioși …

Hai să spunem că am încercat să conving un prieten să-și schimbe abonamentul și, cumva, el a reușit să-mi vândă Nokia-ul lui veche și fără semnal.

Să conving pe cineva? Puah! Eu? Când încerc să vând o idee, o cumpăr eu înapoi din milă.

La capitolul persuasiune sunt un eșec ambulant, plin de carismă. Dacă eu încerc să conving pe cineva să mă voteze, ajung probabil să votez eu pentru el. La cât de convingător sunt, dacă aș ține un discurs electoral, audiența ar pleca acasă convinsă că nici măcar nu candidez. Asta în cazul în care aș reuși să deschid gura în public, în fața unei audiențe.

Când cumpăr mașini, dealer-ul îmi spune prețul și eu zic “Perfect, mulțumesc.” Dacă încerc să conving pe cineva sau să mă tocmesc, vânzătorii mă consolează, mă bat pe umăr, prietenește. Uneori mai lasă la preț, dar foarte rar.

Ultima oară, dobânda oficială era 7.9%. Doamna de la finanțare m-a privit cu milă și mi-a oferit 2.9%, fără ca eu să scot un cuvânt. Eu nu conving. Eu înmoi. Și nu pe ceilalți, ci pe mine.

8. “Ăla”

Și în final, trăsătura mea definitorie: eu sunt Ăla.

Ăla despre care lumea întreabă cu sprânceana ridicată: “Serios? Pe Ăla?”

Sunt Ăla. Nu “domnul cutare”, nu “băiatul ăla deștept”. Doar… Ăla. Cu accent pe mirare.

Sunt Ăla. Cel mai anonim nume propriu pe care-l poți avea.

Sunt Ăla cu majusculă. Ăla de care lumea își aduce vag aminte, dar nu-și știe de unde să-l ia.

Când tata, mândru nevoie-mare, le-a zis unor muncitori: “Fi-miu s-a întors din America, în vacanță!”, toți s-au uitat la el, apoi la mine, și au zis:
“Cine, domne? Ăla?!”

Un coleg din liceu m-a prezentat prietenilor lui cu:
“Ăsta e Ăla care lucrează la bancă de 20 de ani și, nu știu cum, încă îl mai țin.”

Ăla care nu convinge, dar cumva convinge lumea să-l lase în pace.

Sunt Un Ăla

Și, după o analiză de 18 minute (plus două beri), pot spune cu mâna pe inimă și o pată pe tricou:
Nu o să mă vedeți în politică.

Și e mai bine așa. Pentru toți.

Așa că am mai deschis o bere.
Și m-am așezat confortabil în rolul meu preferat:

Ăla de pe margine, care comentează, râde și scrie.
Dar nu candidează.