Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Weekendul meu a început joi dis de dimineață, cu o plimbare în mahala, când băieții mei cei dragi au tras de mine atât de rău încât am căzut în față și în cap. Mi-am stricat ochelarii și m-am umplut de zgârieturi și de bube. Povestea pe larg, aici, în engleză însă.

Joi – Ziua 0, după amiaza – Pe seară au aterizat Cătălin și Andreea. În drumul de la mici spre casă m-am abătut pe la aeroport și, ca să mă laud cu ce avem pe aici, i-am dus la un supermagazin de băuturi. Acum când scriu aceste rânduri îmi dau seama că aș fi putut să-i duc la un muzeu sau la bibliotecă, dar nu mi-a dat prin cap. Nu știu ei cât au fost de încântați, dar domnu’ Mișu, când i-am povestit, m-a amenințat că mă aruncă din barcă în Deltă dacă nu îl duc și pe el la acel magazin special, direct de la aeroport.

Vineri, Ziua 1, dimineața – Irina Covidată, Bunica-Mama-Ei Covidată, noi am fugit de acasă la Usery Park, unde am ales niște cărări ușoare, dar tare lungi. Am făcut șaisprezece mii (16000) de pași. Văzut saguaro, jumping cholla, ocotillo, cai, alți câini, și balegi proaspete, foarte gustoase, dacă e să întrebăm câinii. Pe Cătălin îl putem întreba de jumping cholla, pentru că tare curios a fost să vadă ce e cu pufuleții ăia din vârful cactusului: a aflat!

Dai cu degetul pe poza mică, se face mare

În tot acest timp, acasă, nepoții și-au adus aminte că au Bunică și au început să-i dea sfaturi Irinei despre cum să o îngrijească de Covid. Mai bine mergea cu noi. Se enerva mai puțin.

Unul a întrebat-o scurt și sec “când i– făcut ultima oară vaccin”, celălalt a băgat Invermectin-ul la înaintare.

Vineri, Ziua 1, seara – Arizona Falls (website aici, în engleză). Am aflat și eu lucruri noi despre cascada din mijlocul orașului, este atât hidrocentrală, cât și atracție turistică.

Aflată la intersecția 58th St cu Indian School Rd., poate fi vizitată tot anul datorită apei (duh) și a copacilor și a unei construcții speciale ce ține umbră și răcoare. Merită văzută, atât de copii, cât și de oameni mari. Cătălin mi-a spus să scriu mai mult despre Falls, dar mi-e lene … am lăsat link-ul.

Sâmbătă, Ziua 2 – mai spre prânz – Fountain Hills Park, dar dimineața, înainte de parc, i-am dus la o piață mică, pentru că prea mă laud mereu cu ea (link: Gilbert Farmers Market). Am fost perfect organizați de Irina, care a spus că vine cu noi (în parc, la piață nu-i place), ceea ce ne-a bucurat foarte tare.

În stilul Bunicului Doru, la piață, fiecare a luat-o în altă direcție, săracul Cătă încercând să țină socoteală pe unde suntem. Ne-am găsit, le-a plăcut, ne-am hrănit cu mostre, am încercat ceva de la OHSO, o băutură tare și iute de mi-a sărit șapca din cap, am cumpărat tortillas de la Benny Blanco Tortillas și burritos pentru acasă de la La Chica Loca (food truck).

La parc, în Fountain Hills, Irina a avut energie numai pentru o tură și jumătate. Ultima parte a cam tras de ea, în lupta cu Covidul, covidul re-începuse să câștige teren, dar n-a avut încotro, doar nu era să rămână acolo. Câinii mei cam obosiseră și ei, deși nu aveau Covid, dar era cald și îi bătuse soarele în cap.

În drum spre mașină, am găsit un portofel (la rugămintea lui Cătă, iată povestea):
Gicu Ăla Micu era ostenit, la fiecare copac se arunca pe jos, la umbră, se făcea că se împiedică. Lângă un copac mare și bătrân l-am găsit mirosind un portofel. L-am luat, am cercetat, era al unui tânăr de 24 de ani, avea licență de pilot, certificat medical de zbor, și alte acte importante. Cum să găsești omul Sâmbăta? Am încercat social media, Marie-Louise i-a trimis un e-mail la facultate, la ASU, Andreea pe LinkedIn, toți au contribuit cu câte ceva la munca de detectivi. Până la urmă luni dimineață am avut gândul cel bun, am sunat la un doctor al cărui business card l-am găsit în portofel. Recepționera, isteață, a înțeles cum stă treaba, mai ales că eu nu am cerut nici o informație, ci am dat: numărul meu de telefon, și am rugat-o să sune la numărul pe care în mod sigur îl aveau la dosar. Jumătate de minut mai târziu, vorbeam la telefon cu proprietarul, căruia nu-i venea să creadă că va re-intra în posesia actelor sale. Am avut dreptate (ceea ce, per Irina, se întâmplă foarte rar) licența de pilot era cea mai importantă.

Sâmbătă, Ziua 2 – la apus – am făcut o plimbare în cartier, la mormoni (așa am poreclit noi cartierul vecin pentru că acolo locuiesc … mormoni), în protestele Irinei care spunea că am mai fost. Sigur că am mai fost, dar băusem și nu puteam conduce, plus că acolo întotdeauna e frumos. Pozele pe care le-am făcut, le-am făcut pentru cer, care era spectaculos.

Am bătut un mic record, am făcut douăzeci și ceva de mii de pași.

Am băut în stil Popescu, am mâncat în stil Popescu, am cumpărat mici de la Baloș (povestea cu Balos Mici, aici), am tăcut împreună, am râs împreună, am plâns împreună, am vorbit despre cei dragi, am bârfit (eu mai mult, că sînt băiatul Tatei, Irina mai puțin, Cătă și Andreea deloc, ei nu bârfesc, ce ciudați sînt, nu au nici social media, îi bănuiesc că citesc cărți, pe furiș), și Duminică foarte în zori au plecat la aeroport spre Atlanta, cu un zbor programat să ajungă pe la 1:15 după amiază. Au ajuns la 8 seara, după un mic ocol prin Carolina de Nord, din motive de aeroport închis, și un drum de 400 de kilometri cu mașina, din motive de mama furtunilor.

Epiloguț (pentru că unuia dintre noi îi plac diminutivele)

Timp de aproape trei zile am încercat să facem un timeline al vizitelor lor in Arizona și New York. Pentru că ne cam dădea cu zecimale și ne încurcam, am decis să scriu să ținem minte. Deci, în Aprilie 2025 au fost numai Andrea și Cătă. Au găsit bere locală bună, și Covid, despre care nu se mai auzise nimic în ultima vreme. Au auzit acum! Sper că nu au luat și la pachet. Covid, adică.

Ne-am adus aminte (și am aplicat) Principiul Pătrunjelului al Tatălui meu.
Dialogul Tatei cu Mama era cam așa:
“Fă, ce iau de la piață?”
“Nimic, drrragă.”
“Fă, ești proastă, habar n-ai ce ai în frigider, mă duc să iau pătrunjel.”
Și dispărea câte două-trei ore, mergea câte 10 kilometri, și apărea cu (sau fără) verdeață.

El nu concepea că poți să te plimbi fără să cumperi ceva. Atunci de ce mai pleci?!

Când am spus această poveste , îl vedeam pe Văr Al Meu că se îndoaie de râs:
“Vere, eu când am de luat ceva de la magazinul de la 3 kilometri de casă, o iau prin munți cu bicicleta, ocolesc 60 de kilometri, și apoi iau ‘pătrunjelul’.”