Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Mobila din strada Beard – anul 2000 martie/aprilie

A venit și la noi primăvara.

A dat colțul ierbii, a înroșit pădurea (nu pot spune că a înverzit, pentru că pădurea de lângă casă, în mod ciudat, era roșie), a plecat Bunicul în România (așa pleca dânsul, primăvara, zicea că se duce să pună varza). Oamenii gospodari pun o plantă, amenajează grădina, pregătesc răsadurile. Eu, plantam măciuci! Grădina mea e de lemn; adică o podină de scânduri, numită deck, pe toată suprafața curții din spate, cu o gaură mare în mijloc, în care e înfiptă piscina. În partea din față a casei am piatră cubică.

Singura verdeață constă dintr-un boschet baban și bicolor în fața casei, sub care boschet am descoperit încântat o instalație de iluminat și o broască țestoasă de piatră. Punându-mi în valoare aptitudinile mele detectivistice și bruma de cunoștințe inginerești rămase din facultate am identificat cum se alimentează: din basement (adică aproape beci, adică aproape pivniță, adică aici în America ceva cam ca un demisol în care noi avem camara și spălătoria și mult loc de depozitat tâmpenii) se deschide o ușă către un dulap; din care dulap se deschide alta ușă către o micro încăpere cu niște țevi cu robineți pe dânsele și un contor (nu le știu utilitatea), cu tablourile de siguranțe (fiecare cameră cu 2 circuite, prize și lămpi, fiecare siguranță de minim 20 Amper și bineînțeles, cu întrerupător, nu cu fir, că nu mai sîntem în România) și cu o priză babană, în care era înfiptă o cutie ciudosnică. În urma unor asidui investigații, presupuneri, ipoteze și lecturi făcute pe fundul cutiei, am identificat obiectul drept un timer (nu știu să traduc în românește, dar are de-a face cu temporizarea, ceva) pe care îl pui să aprindă singur luminile la o oră “ț” și să le stingă tot singur, la altă oră “ț + x”, în care x = numărul de ore cât sa stea luminile aprinse. Asta ca să nu te duci mereu în beci, să deschizi ușile din propozițiile anterioare, bla, bla, bla.

De unde am plecat? A, da, de la boschet … Boschet, verde, primăvară, chestii, socoteli, mugurei, vârfușoare, mi-am luat totuși un forfecoi de tuns arbustul, mi-am suflecat mânecile și am purces la făcut artă pe capul bietei plante. I-am dat o formă perfect regulamentară, l-am “tuns nemțește” cum zice mama. Și m-am potolit! Nici gând să fac ca vecinul din stânga, grecul cu două Mercedes, care îi are tunși în spirală, sau ca vecinul de la casa veche care îi avea tunsi în formă de păsărică. Păsărică-păsărică, aia porcăroasă, nu aia care zboară. Deși acolo părerile străzii erau împărțite, unii ziceau că ar fi de fapt niște buci, dar în urma unei discuții cu domnii mexicani care tundeau iarba și copacii, a rămas definitiv păsărică (ei de fapt au vrut să-l pedepsească pe proprietar, care era cam scârțan, dar ăluia i-a plăcut ideea și păsărică a rămas!).

Între timp ne-am căutat mobilă pentru sufragerie, chestie care ne-a mâncat o grămadă mare de timp, energie, benzină, și în final, bani. Mulți bani.

E greu de crezut că în țara asta în care se găsesc de toate, e o problemă să-ți mobilezi o cameră. Dar este, în momentul în care sînt 2 păreri opuse (plus încă două de pe margine care țț-ie și Hm-ăie și oftează), în momentul în care cineva e extrem de chițibușar, în momentul în care, chiar dacă nu ești
chițibușar, la magazin toate sînt o apă și-un pământ. Am studiat cataloage, reclame, să nu mai vorbim de Internet.

Mergeam la magazinul lăudat, mobilele erau la fel cu cele de la magazinul unde fusesem cu o zi înainte, care erau la fel cu cele de la magazinul unde fusesem cu o zi înainte, care erau .. Am terminat cu căutatul pe insulă (Staten Island, n.a.), am trecut la statul vecin (New Jersey), și până la urmă am găsit un magazin mic și rău cu mobilă norvegiană.

La niște prețuri amețitoare.

Eram împreună cu bunicii, am intrat, ne-am uitat ca la muzeu, am luat un catalog și am plecat demni. Ajunși acasă am dat raportul și am decretat: nu-i de noi! Dar, proverbul cu socoteala din târg funcționează și Mămica a intrat într-o fază de entuziasm maxim la vederea catalogului și după încă vreo trei drumuri la magazin, stresat vânzătorul, adus soțul în pragul disperării financiare, în fine, dacă ea e mulțumită atunci și noi sîntem mulțumiți, am purces la măsurători (bunicii), întocmirea de planuri (Irina), calcule (je), țopaieli (Cosmin). Asta numai pentru partea de “perete”, adică o bibliotecă și un așa-numit “entertainment center”, unde am pus televizorul cel nou (de ăla de nesimțit, cu diagonala 32 inci, adecă vreo 80 și ceva de cm), sculele de muzica, casetele video, CD-urile, s.a. Am dat un avans respectabil, am așteptat 10 zile și ne-am trezit acasă cu o mare cantitate de rumeguș clasa I, bine legat între el, finisat extra, pe spatele căruia scrie mare Made in Denmark, de culoare vag roșiatică spre maro. Mișto, biblioteca pe colț, curbată; suport de TV cu burtă, mare, să ție baditai scula (l-am botezat Burtosul). Am cotizat cu restul de bani, am oftat și eu, și credit card-ul și, am admirat. Nimeni nu mai are așa ceva!!!

Între timp, umblam și după canapele (adică sofa), la care problema era la fel de spinoasă; cum vroiai ceva mai acătării, prețul: Bum!, sărea cu niște miișoare. Și aici nu vorbim de lei. Și până la urmă am găsit niște evrei ruși în Brooklyn, cu o mobilă tare ciudată, total deosebită de marea masă, aia ternă, și care părea de calitate bunicică. Ei își mâncau rahatul cum că e din Italia; noi ne-am făcut că-i credem politicoși, eu am ginit discret o etichetă de North Carolina, am zis în sinea mea OK, m-am mai tocmit nițel, am dat și aici un avans respectabil, ăia de la credit card s-au bucurat din nou, și am fugit acasă să luăm bunicii să le arătăm și lor pe ce urmează să-și hodine trupul. Au fost politicoși, au zis că le place. Și după alte câteva săptămâni, ne-am trezit acasă cu canapeurile. Când le-am văzut în casă mi-au dat lacrimile, m-am clătinat și 15 minute nu am scos un sunet, de intrase biata mama la idei. De ce? Nu știu. Hai să încerc să vă descriu puțin ideea de canapeu și mobilerul așa cum sînt aici în țara asta.

Întâi și întâi un canapeu înseamnă de fapt 3: o canapea-canapea, un “loveseat”, adică 2/3 dintr-o canapea și un “chair”, adica un fotel, așa cum știm noi din bătrâni. Sigur că poți să le iei și separat, dar mai bine la set că e mai ieftin. Acuma, încercați să vă imaginați o cadă de baie tăiată în două pe lungime; luați cada și extindeți puțin marginile de sus; toată chestia asta puneți-o să stea pe o ladă de pâine (romaneasca – lada, nu neapărat și pâinea). Îmbrăcați modelul într-un desen neregulat pe fond gri f.f.f. deschis (aproape alb) cu modele gri mai închis, și mai închis, oleacă de bej, încă oleacă de bej mai închis, și futeți-i și o dunga neagră, groasă, de design, așa, la sanchi, pe contur sus de jur-imprejur. Sufrageria mea e mare, mobilele de perete (alea norvegiene made in Danemarca) erau deja la locul lor, și setul de canapele era împrăștiat peste tot, într-o așa-zisă poziție finală. Arăta ca un cur, scuzați; oribil, nimic nu-și avea rostul, nimic nu-și găsea sensul. Îmi dansa în fața ochilor numai nota de plată de la nenorocitul ăla de credit card și numa’ zerouri mă pocneau în ochelari.

Am respirat adânc și am dat mobila cu fundu-n sus; nu de nervi, ci de grijă de parchet, măcar ăla să rămână întreg: i-am pus pâslă pe piciorușe, am mai aranjat o țintișoară, o capsulică, am verificat-o la rezistență și am început s-o învârtim prin casa (Mama și cu mine). Pe la poziția 3 am început să nădușesc nervos. Esteticul era în vacanță. Până când m-a lovit gândul cel bun și în loc să o las împrăștiată dracului prin toată sufrageria, am adunat-o la un loc. Și Bam! și-a găsit și locul, și sensul, bașca esteticul a dat și el semne că și-a terminat concediul. Am mai finisat oleacă, dar acum umblam deja la centimetri și la finețuri și ne-am potolit că eram cam osteniți.

Am început și eu sa respir normal și s-o aștept pe Irina să iasă din șut, noi lucrând schimburi diferite și zile diferite și ne vedem numai două zile pe săptămână și vreo trei dimineți, ceea ce ne bucurăm foarte tare când ne vedem. Când a apărut, am văzut că se sprijină de peretele de la intrare și tace, cu privirile pierdute în zare. Știam simptomele, am lăsat-o singură. În momentele astea nu e bine să te bagi. Peste câteva minute s-a desprins de lângă perete, a luat-o ușor spre bucătărie, a înșfăcat un cuțit și și-a tăiat o bucată de pâine: îi era foame! M-am liniștit. S-a așezat la masă și a început să mestece mecanic, uitându-se de data asta din direcție opusă înspre sufragerie. După vreo juma’ de oră și-a revenit: “Îți ia ceva timp să te obișnuiești”, a zis zâmbind timid. După încă 15 minute era în plină formă: “Ce drac de covor să luăm să se asorteze cu culorile astea?”

Cosmin, de, mai mic, mai tânăr, mintea mai deschisă, cum a venit de la școală, tuști, pe canapeu; a râs și și a fugit; a venit înapoi și a mai râs puțin.

Și a început o nouă epopee…

Săptămâna asta am cumpărat covoare … până acum 7 (joi seara, adica acum, când scriu răvașul) din care 5 am dat înapoi. Două mari și 5 de varii dimensiuni. Unul mare era prea mic și cu culori de căcat; altul mare era și mai mic și cu culori decente; carpetele, bleah! Până la urmă am luat ceva pentru în fața bibliotecii, la “Colțul intelectualului”, am ales je unul turbat de frumos ce e, o carpetă afgană de mare rafinament! Și Irinei i-a plăcut o carpețică mică-mică-mică pentru la intrare și am luat-o și pe aia.

Și ca să continuăm în aceeași notă am fost cu Bunica în New Jersey, a doua zi (acuma s-a făcut Vineri deja), sa prospectăm, poate să și luăm ceva, dar numai dacă era la fel, dar la fel, dar identic, cu carpețica luată de Mămica. Am ajuns acolo, magazin mare, frumos, cu niște vânzători de ziceai că sînt cel puțin miniștri de importanți ce erau. Noi, tropa-tropa, pas micuț și delicat, cu carpețica mică-mică-mică sub braț, și cu eticheta încă pe ea, de au crezut ăia că vrem să o dăm înapoi și deci nu s-au mișcat să ne întrebe ce vrem. Până la urmă cred ca au jucat “La mai mare” între ei și ăla care a pierdut a venit să vază ce vroiam. Ne-a găsit în extaz, pe mama și copilul ei, cu ochii lipiți pe un covor la fel, dar la fel, dar identic cu carpețica, exact, dar exact, dar precis dimensiunea ce ne trebuia nouă. Ca sa-mi forțez norocul la maxim, i-am cerut încă o maxi-carpețica sau mini covoraș. Și mi-a dat, bre – avea de toate barosanul, vânzătorul, domnul ministru. Dupe care l-am scos pe cellular-ul de la brâu și am început să țin conferințe cu Irina. Am primit OK-ul de cumpărare și am început să discutăm despre bani; și aici intră Popescu în acțiune: 50% reducere că așa era săptămâna asta la magazinul cu pricina +15% că aveam un cupon + 15% reducere că tocmai m-am hotărât să deschid un credit card la ei (s-a schimbat ăla la fața când i-am anunțat intenția, dar pe urmă l-a bușit râsul: tocmai realizase că nu sînt banii lui din care taie, ci ai companiei, așa ca foarte voios mi-a făcut formele. De 2 ani așteptam sa dau un tun ca ăsta, că doar nu aplici la 15% reducere cand iti iei o cămașă, aplici și tu la ceva serios, nu?)

Am mai luat și niște “antiderapante” babane, să nu aluneci cu covorul pe parchet, am semnat o chitanță de 2000 de baci și am plecat, victorioși, cu marfa. Vânzătorul Barosanul țopăia pe lângă noi și se întrecea în multumiri, de unde am dedus noi sau că ne-a păcălit rău la preț, sau că virgulă comisionul lui trebuie să fie la suma mare, cea de dinainte de reduceri. Am ajuns acasă, le-am pus în plaț și ne-am bucurat: arătau minunat (marfă, cum bag sama că e de bon-ton sa zici acum în RO).

Am plecat la serviciu încântat, cu sufletul plin de o adâncă mulțumire și cu conștiința datoriei împlinite. Pe la 6 în faptul serii mă sună Irina și mă întreabâ cu glasul dulce și plin de clopoței: “Băi, tu știai că covoarele noastre sînt Buhara?” De unde dracu să știu, doar sînt inginer.

Acuma io aș cam încheia, dar nu înainte de a vă pune atenția la încercare: despre ce nu am scris nimic până acum? Și nu pentru că am omis, ci pentru că nu avem încă.

Ei bine, ne pregătim, tragem adânc aer în piept, ne conectăm la Internet, punem cataloagele pe masă, tăbărâm pe ziare, și începem să căutăm … MĂSUȚE!

Vă pup pe tonți, cât mai pot,

Ștefan

scrisă în New York în anul 2000, pozele din 2000-2001 au fost făcute cu o
cameră Minolta și adăugate în 2022 când a avut loc transcrierea