Dilema lui Nea Fane
Unde să ne facem vacanța anul ăsta? `
În România, asta e clar, să-l vedem pe Mon Perică, dar cât poți să stai în România? Bine, poți să stai oricât e nevoie, dar după ce călătoresc zece mii de kilometri până în Europa, nu e păcat să stau pironit într-un singur loc? Ba da, mi-am zis eu și m-am apucat de făcut itinerarii prin Europa. Ce-i vine românului mai la îndemână când zice Europa? Italia, bineînțeles, că toți avem ceva de Badea Cârțan în noi.
După ce am făcut planuri vreo trei săptămâni, după ce aproape am rezervat case, vile, camere prin Golful Napoli și pe una din cele șapte coline, dupa ce am anunțat de planuri pe toti prietenii din America și România, am început să primesc răspunsuri și sfaturi. Toate aveau un numitor comun: nu te duce in Italia că te bat macaronarii! Era în perioada când țiganii spuneau peste tot că sînt români și care cum auzea că ești român îți ardea una la gioale. Primul gând a fost sa ignor sfaturile și să mă duc ca American și să vorbesc englezește tot drumul. Idee relative bună, dar ce avea trei cusururi: 1. nici Americanii nu sunt prea iubiți acolo, 2. Tata nu știe o silabă în Engleză, și 3. când te calcă unul pe picior primele cuvinte care-ți ies din gură sînt: “cască ochii-n pizda mă-tii de bou chior!”, vorbe dulci ce nu au nimic comun cu engleza și care te dau de gol imediat.
Și așa am ajuns în Spania, cu Barcelona cap de listă, urmată de Madrid și Sevilla. Detaliile itinerariului mi-au fost lăsate discret pe cap, Mon Perică zicând să hotărască Ăla Micu’ și Ăla Micu’ zicând politicos că-și bagă pe dânsa-n ea de programare că l-am amețit destul cu Italia, apoi Spania, un pic de Germanie, și România pe deasupra. El ar fi vrut la Londra și-n Irlanda, dar dacă nu se poate atunci ne face un hatâr și merge cu noi în Spania. De ce nu trebuia să fac și eu astfel de hatâruri când aveam 16 ani?!?
Până la urmă am decis: patru zile în Barcelona, o zi la Zaragoza, patru zile la Madrid. De la Barcelona la Madrid cu mașina închiriată, dormit o noapte în Zaragoza. În Barcelona stat în oraș patru zile și vizitat temeinic, în Madrid mers în fiecare zi în altă parte, Toledo, Segovia, El Escorial. Că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg se va vedea mai jos.
Preliminarii
Doua mii nouă … Iunie … ziua a patra … trei generații de Popești își iau inima-n dinți, prazu-n diplomat, bastonu-n rucsăcel, banu-n portofel și pornesc spre Barcelona să vadă și ei despre ce e vorba că prea o laudă lumea.
Bunicul, șaptezeci și trei, zis și Mon Perică, om greu la propriu și la figurat, unu optzeci și șase și mult peste suta de kile. Tobă de cultură, citește numai cărți deștepte, urăște calculatoarele și tot ce e tehnologie secol XXI. Pentru că muzica clasică, Johnny Cash, și Joe Cocker vin numai pe CD-uri, și-a cumparat un CD player de la care foloșeste numai 3 butoane: Power, Play, și Eject.
Tzic, șaisprezece ani, zis și Ăla Micu, o slăbătură cu arderi intense, bagă în el cât într-un spital și nu se-ngrașă, crescut și educat în America, poate la orice oră din zi și din noapte să-ți spună la ce folosește fiecare aparat electronic din casă și să-ți explice cum funcționează și de ce. Nu știe la ce folosesc hărțile și înainte de excursie găsea cu greu Spania pe hartă, Barcelona de loc. Până să plecăm spre aeroport credea că Spania e în Germania. Eu am emigrat în America pentru că au școli mai bune decât în România.
Copilașul, patruzecișicinci, zis și Dad, un umflat simpatic cu arderi încete, numai când se gândește la mâncare și se îngrașă. Cu fundul, sufletul și mintea în două luntri (a se citi țări) mai știe la ce folosesc cărțile și din când în când mai citește câte un cuprins, se descurcă decent în tehnologia secol XXI și știe unde e Barcelona pe hartă (doar el a plănuit excursia, nu?). Ca să se dea mare cu câte știe și poate el, o să-i ducă pe Bunicul și pe Ăla Micu și la Zaragoza și la Madrid și la Toledo.
Cu ajutorul de neprețuit al Internetului, Copilașul a pus la punct un itinerar de zile mari, cu avioane, mașini, apartamente închiriate în zone istorice (trăiască homelidays.com și prietenul meu Trepiedul), hoteluri pe malul gârlii, să rupă gura și doi dinți partenerilor de drumeție.
Surpriza din Valiză
Bagajele nu erau făcute, dar mâncarea se înghesuia vârtos într-o valijoară. Inițial am crezut că se pregătea mâncarea pentru a fi pusă în congelator, să avem la întoarcere, dar când am văzut că apar și roșiile, și ardeii, și castraveciorii, ba chiar și cele trei caise storcite, pe care le pasam duios de la unul la altul, mi-am dat seama că e groasă. Oua fierte, conserve de pateu, o sticlă mare de țuică, salam, brânză afumată și neafumată, ce să mai zicem, am mutat frigiderul. Ăla Micu avea lucrurile într-un rucsăcel, eu într-o gentuță mai mare, Bunicul avea o borsetuță cu doua perechi de ciorapi și un tricou, și valiza cu provizii, care până la urmă a ajuns în cala de la avion de mare și grea ce era.
Barcelona Aeroport – El Prat
Nimic de semnalat pe drum în afara faptului că ni s-a spart sticla de țuică în bagaje și, bineînțeles, a curs. Trăsnea în terminal, dar toți erau români, așa că am dat vina pe vecini. După cât de repede au început toți să scotocească în bagaje, cred că nu eram singurii cu țuică. Bunicul a înjurat și a încercat sa bea restul. Nu a putut, rămăsese multă, și a plecat demn cu sticla în mână spunându-le ălora de la vamă care întrebau dacă are ceva de declarat, că nu are nimic. Aia au întrebat în catalană, Mon Perică a răspuns în românește. S-au înțeles. Eu cu șoferul de taxi nu m-am înțeles, că nu știa nici engleza, nici românește. Ghidul meu de conversație era în spaniolă și împuțitul ăla se dădea că nu înțelege. I-am scris adresa pe o hârtie și treizeci de euro mai târziu ne-a lăsat pe undeva pe langa adresa. Am găsit adresa, am găsit găzdoiul, Bunicul l-a cinstit cu o țuică sau mai multe, găzdoiul a băut, fără scârbă de pahar, s-a urcat pe scuteraș și s-a cărat, mergând foarte sigur pe el, spre marea mea uimire.
Cazarea
Apartamentul s-a nimerit să fie exact în spatele unei piețe, Mercat de Santa Caterina, o piață mai micuță, de cartier, pe strada Carrer de la Flor de Lliri, una din acele străzi foarte înguste, la etajul 2, cu 3 dormitoare, din motive de fiecare cu pârțurile lui. O bucătărie foarte decentă, o baie mică, și un balcon, mai mult gărduleț decât balcon, unde, evident, imediat a fost întinsă o sforicică. Apariția sforicelei a stârnit vii discuții între cele trei generații, dar ni s-a adus aminte că nu a adus cu el decât 2 tricouri, 2 perechi de șosete, și 2 de chiloți, astfel încât l-am lăsat în pace, mai ales că era cam amărât cum că cele două etaje erau foarte înalte și avea mult de urcat. Numai alimentara din colț îi mai aducea un zâmbet pe față.
Eram foarte aproape de toate atracțiile, Placa Catalunya, Orașul Vechi, Catedrala, și multe magazine.
Catedrala Sfânta Eualia, Barcelona
Legenda spune că a fost expusă goală în piață și o ninsoare miraculoasă, în mijlocul primăverii, i-a acoperit nuditatea. Pentru că avea 13 ani sunt 13 gâște albe.
……
One story is that she was exposed naked in the public square and a miraculous snowfall in mid-spring covered her nudity. The enraged Romans put her into a barrel with knives stuck into it and rolled it down a street (according to tradition, the one now called ‘Baixada de Santa Eulalia’). The body of Saint Eulalia is entombed in the cathedral’s crypt.
The cathedral has a secluded Gothic cloister where thirteen white geese are kept, the number explained by the assertion that Eulalia was 13 when she was martyred. The cathedral was built throughout the 14th and 15th centuries.
Placa Catalunya
Iunie 4, 2009 este ziua când am pierdut Bunicul.
Călătorului îi stă bine cu drumul și lui Mon Perică cu bastonul. Tocmai îl regăsisem după ce se pierduse. Nouă ne-a țâțâit fundul, l-am căutat de-am amețit. Radiourile aduse tocmai din Arizona stăteau bine merci în bagaje, mobilele la fel, noi comunicam prin clipiri dese din ochi și înjurături scurte și îndesate. Când l-am găsit, hrănea porumbeii. Ne-a întrebat voios: “ați adormit pe undeva?”
4 Iunie 2009 este ziua în care am regăsit Bunicul.
Pe tata l-a apucat o măreață durere de genunchi drept în mijlocul Barcelonei, durere care, pe lângă discomfortul fizic, a adus și o ajustare “din mers” a programului, în sensul că Mon Perică, din cel mai umblăcios din familie, a ajuns să fie mai prudent decât Ăla Micu’ și asta spune multe pentru cei care-l cunosc pe Ăla Micu’.
Cu ajutorul a multe buline s-a rezolvat cu piciorul (abia în Madrid, însă), dar l-au apucat dinții de la aerul condiționat din mașină. Noroc că mai avea niște țuică.
În loc să mergem pe jos kilometri după kilometri am luat Barcelona Tour Bus, te urci și cobori când vrei tu, cu ghid, am dat cu nasul de civilizația turistului.
Antonio Gaudí y Cornet
Nu poți să vizitezi Barcelona fără să dai cu nasul de Gaudi. Să vrei, și nu poți evita minunile arhitecturale ale acestui arhitect de geniu. Hop în Tour Bus, jos la Sagrada Familia, am nimerit în singura zi din an când intrarea era liberă, era aglomerat de nu se vedea om cu persoană, dar la prețul de zero Euro, merita.
Și pe urmă, ca oile curioase, am mers cu toții la Parc Gruell – Mon Perică a stat cumințel tot timpul cât noi ne-am plimbat și ne-am minunat prin parc.
Biciclete cu abonament
În America este zipcar, sa imparti masina cu altii pe baza de abonament si taxa anuala. Dar sistemul cu bicicletele este de un milion de ori mai destept si mai sanatos. Nu stiam, auzisem parca ceva in Amsterdam, am ramas masca. Abonament anual sau lunar, o taxa de folosire modica, o retea extinsa, posibilitatea sa vezi disponibilitatea cu ajutorul telefonului mobil, wow, ce vrei mai green decat atata.
C4, mon amour
Am ajuns în Zaragoza întregi, fuduli supraviețuitori ai traficului din Barcelona și a 300 de kilometri pe autostradă în Catalonia. Autostrada a fost ușoară, Barcelona, nu chiar, dar partenerii de trafic parcă știau cu cine au de-a face și m-au luat ușor. Lui Antonio de la închirieri din Barcelona îi urez să-l prindă soacra la amantă, după ce a urlat entuziast când am intrat în birou “a venit Americanu”, mi-a parcat mașina la 2 cm de mașina din față, a pus-o în neutru cu frâna de mână trasă (fiind cu transmisie automată, mă așteptam să găsesc aceleași poziții ale schimbătorului ca în US), m-a pus la volan și a început să zbiere că să mă car mai repede, dând cu spatele dintr-un garaj întunecos într-o străduță lată exact cât o mașină. Fără nici o prezentare a mașinii, am plecat, înjurând înspăimântător de rău, mergând în trafic ca legat la ochi. Știam doar că trebuie să o iau spre Vest. Indicatoare mici și ascunse, GPS-ul nu mergea din motive de clădiri înalte și străzi înguste și pentru că nu-și găsea sateliții, mașina, un Citroen C4 plin de electronice de ultima oră, era o taină, noroc că pedalele erau tot acolo și că volanul se învârtea la fel. Nu spun nimic de schimbător cum că ar fi fost tot acolo – nu era. Am condus 5 ore și tot nu învățasem mașina. Ăla Micu, din spate, murea de râs și îmi explica ce fac cele 18 butoane de pe volan și ce îmi arăta cele patru ecrane de pe bord. Eu m-am mulțumit să găsesc semnalizatorul, radioul, farurile și, din greșeală, ștergătorul. La un moment dat am găsit și gaura pe unde se bagă benzina, dar aici am avut o aventură cu domnul de la găzărie care vindea casete porno și nu știa engleza și și-a defectat pompa de Diesel ieftin și a trebuit să iau Diesel scump, dar a meritat, ce mama dracului, a mers mașina ca o bebelușă cu 6 litri la suta de kilometri!
Oltean din Zaragoza
Jumătate din zaragozeni (sau zaragozani) sînt români. Barmanița era din Craiova, cameristele oltence și ele, băieții care reparau ceva, constructorii din centru, vânzătoarea de la mezelărie (cu ocazia asta am aflat și noi ce băgam in gura), tot români si ei. A fost o surpriză.
În mijlocul orașului era piața – așa sîntem noi, Popeștii. Facem ce facem, tot la piață ajungem. Oricum, am ajuns în timpul siestei, nu era nimeni, totul închis. Pe omul de la parcarea subterană l-am sculat din somn pentru că, nu numai că nu știam să folosesc aparatele de jetonat/plătit, dar i-am spus că n-am loc să intru cu mașina. S-a enervat, dar când l-a văzut pe tata în ce hal râdea, mi-a arătat cum se face. Când am trecut pe lângă el, tata a arătat spre mine și a spus: “American”. Și parcagiul, de colo: “se explică”. Fata de la recepție era tot româncă, a lăsat siesta și ne-a cazat, ne-a dat și ceva mai bun, i-am explicat că sforăim cumplit și deranjăm copilul. După o după amiază petrecută în Zaragoza, începeam dialogul întrebând dacă sînt români – era mai simplu și, de multe ori, ajuta.
High Life – la propriu
Surpriza mea pentru partenerii de călătorie a fost închirierea unui apartament duplex in Madrid.
Surpriza Madridului pentru mine a fost că apartamentul era la etajul 5 fără lift și duplexul era de fapt un pod împărțit (cu mult cap și bun gust, jos pălăria) în doua nivele. Eram pe acoperiș, aveam terasa cu grătar și o baie afară, bucătărie perfect utilată, o scară interioară și trei dormitoare sub acoperiș. Bunicul, obosit obosit, dar se mai cerea noaptea la pipilcă și noi (care dormeam sub acoperișul de sus) auzeam: “Poc! Pleosc! Clanț! Pizda mă-tii de acoperiș, iar m-am dat cu capul de grindă și mi-au căzut dințisorii. La 73 de ani am ajuns să dorm in pod!” Oricum, dupa 3 zile de stat în cartierul ăla ne știa și doamna de la carne, și meseriașul de la pescărie și, mai ales, pakistanezul ăla simpatic de la bere care cum ne vedea ne saluta voios: “bineee, bineee, cinci” Pentru că dialogurile băieților Popescu erau cam așa: “Hai, ba, Bunicule, nu mai bea atâta bere.” “Binebinebine, toacă-l pe tac-tu, nu pe mine, dă-mi, domne, cinci litri de bere, că mă usuc.” Și arăta cu destul la bere și cinci degete. N-ai nevoie de ghid de conversație să înțelegi ce vroia, dar simpaticul ăla a auzit de atâtea ori pe zi chestia cu binebinebine, cinci litri că a învățat-o. Cred că tare ne-a mai dus lipsa când am plecat! Și eu cred că am plecat prea repede, daca vindeam sticlele mai ciupeam o zi.
Miscelanee
Cald, umed, obosiți, transpirați, intrăm în prima cârciumioară ce ne iese în cale. Aproape instantaneu trei pahare aburite, pline cu bere rece apar în fața noastră: “Numai două beri, vă rog, și o apă rece. Tânărul nu bea bere.”
“De ce?” întreabă barmanul, aparent îngrijorat, “e bolnav?”
“Nu, are numai 16 ani.”
“Și??”
“Și e American.”
“Oh, săracul!”
Mă plimbam cu Cosmin într-o după amiază pe bulevardul cel mare din Madrid, trăncăneam in Românește de una-alta. O tânără domniță, ce făcea jogging, se oprește în spatele nostru, la o trecere de pietoni, și, într-o engleză perfectă cu accent de Nord-Est, ne întreabă unde e Muzeul Ăla, că în spatele lui e un parc foarte mișto unde vrea să alerge. Îi spunem, discret strecurând numele de Prado și Parque de El Retiro în conversație, cam degeaba, însă; tânăra alerga pe loc, n-avea astâmpăr, dar apucăm totuși să întrebăm: “de ce, din toți oamenii ăștia, ai venit la noi și ne-ai întrebat în Engleză?”
“Păi, nu sînteți americani?”
“Ba da, dar cum ai știut?”
“Nu știu, arătați a americani.” Nici acum, după atâta amar de ani, nu știu dacă să iau asta ca un compliment sau nu.
Apartamentul era în districtul istoric, în orașul vechi, aproape de toate cele (dacă ești relativ întreg și nu leșini după cinci etaje). Called de la Espada este una din acele străduțe foarte înguste, în cartierul en-grosiștilor. După ce ne-a luat a grămadă de timp s-o găsim, am realizat că pe stradă nu încape mai mult de o mașină și jumătate, adică o mașină se oprea și cel din spate se putea da jos să înjure lejer. Dar am avut noroc de vecini cumsecade, am scăpat neînjurați, doar claxonați un pic.
După ce am dejugat, cum zicea tata, am plecat cu Cosmin să dăm mașina înapoi. La întoarcere am încercat să luăm un taxi, dar cum nu erau, am luat autobuzul. N-am plătit, n-am știut cum. Am citit instrucțiunile de vreo trei ori, erau numai în Spaniolă, și, când să le descurcăm, a trebuit să coborâm. Cred că nu erau pentru turiști.
Toledo
Stăteam și noi, într-o seară, pe patio, pe acoperiș, în Madrid, încercând să facem un traseu ușor pentru a doua zi, să nu-l obosim prea tare pe Bunicul. Tata își tot freca telefonul mobil, parcă atunci îl văzuse pentru prima oară. La un moment dat, îl pornește, formează un număr, și vocea lui ușor șoptită se rostogolește ca un tunet pe deasupra acoperișurilor: “Găbițo, făăă, ce mai faci tu, fă?”
Cosmin și cu mine ne-am uitat unul la altul, total nedumeriți. Până la urmă lui Cosmin îi pică fisa “aaa, e Gabi de la Bușteni. Am stat la ea în gazdă într-o vară cu Bunica și Bunicul.” Pe scurt, era cu soțul, mama sa, și un pui de om, undeva în suburbiile Madridului, ne-au invitat pe la ei într-o seară, și ne-au dus într-o Duminica la Toledo (sau invers). Am nimerit de Corpus Christi, mare sărbătoare și procesiune, orașul îmbrăcat în haine de sărbătoare, aglomerație mare, mie mi-a plăcut, tocmai pentru că era aglomerație, lui Cosmin nu prea, din același motiv.
Am intrat într-un magazin pentru turiști, la nimereală, vânzătoarea era o româncă tinerică și plăpândă. Nu vroiam să cumpăr nimic, dar inima mea de tătic s-a muiat și am luat un bici de piele, împletit, foarte lung, și foarte scump. Încă îl mai avem (parcă aruncăm noi ceva), e lângă ușa de la intrare, care cum îl vede, întreabă: “Ia uite, un bici, ce faceți cu el?”
Eu, uitându-mă la Irina: “e pentru ea”
Persoana, oripilată: “Cum poți spune așa ceva?!?!”
și Irina, de colo: “face mișto, e de fapt pentru el.”
Soldatul Svejk și Popeștii
Am lăsat vizita lui Vlad la urmă pentru că a avut cel mai mare impact asupra noastră.
Așa cum soldatul Svejk își dădea întâlnire în prima zi după război la 4-5 după masă, așa și noi ne-am dat întâlnire în prima zi de Madrid la 12-1, tot după masă. Unul venit din America, unul din România, altul venit din Sevilla. Cel mai tare a fost cel din Sevilla, că ceilalți erau în vacanță și stăteau la ‘otel. El, săracul, a condus de la Sevilla la Madrid și înapoi într-o zi. Dar ne-a plăcut de n-am mai putut. E una din amintirile cele mai plăcute din vacanta!
Omul cu care nu te plictisesti niciodata
In Romania, in 2 zile de mers cu masina am avut mai multe aventuri decat in 10 zile de Spania. Si nu stiu cum, dar de astea ne aducem aminte si radem de ne prapadim. Povestile incep cam asa: “Mai tii minte cand eram in Zaragoza si era pustiu de ziceai ca au murit toti si ne plimbam prin piata si … haaa haa aaah, dar de Bunicu’ cum facea el Formula 1 cu aia de la MAI pe Dealul Negru si cand era sa calce cocosul ala futacios din Targu Jiu mai stii?”
Mancat de gogosi la botul portbagajului, concurs de pipi la cotul paduricii, baut ‘apa de apa’ de la izvor, curse de masini pe dealuri, borat pe sestache pe toata perna din spate de la atatea serpentine luate cu 100 pe ora (de unde si reprosul parintesc “nu mai conduce, ba, ca dupa mort, ca uite asta micu’, nu e obisnuit cu un sofer adevarat”), cazut in extaz la frumusetea Vaii Jiului si inspirat aer tare de parcare cu miros de pipi, ajuns pe un picior de plai in Parang, pe o gura de rai in Retezat (la poale, ca atata mai poate burta noastra), cules de flori de soc, mancat fragi de pe marginea drumului.
Asta imi aduce aminte de vacanta dn 2002, in Boston, cu Bunicutza in scaunul cu rotile. Bunicul, pieton, dar asta nu l-a impiedicat sa faca curse cu Bunica in scaun pe strazile in panta din Boston. Mama tipa ca din gura de sarpe, agitandu-si bastonul: “Lasa-ma, neno’ocitule, ca te omo’!” Si Bunicul: “Taci, Fa, ca-ti dau drumu’ la vale!”.
Comando
Apropos de parcarea cu miros de pipi, era un anunt mare langa izvor — “rugam nu spalati masina”. A trebuit sa-I explic lui Ala Micu’ cum ca in Romania un simplu firicel de apa e suficient sa provoace o coada intreaga de masini pentru ca fiecare sofer vrea sa-si spele “putin” parbrizul. Am vazut in ochii lui ca n-a inteles, dar a doua zi cand am parcat cu Bunicul si am oprit la marginea unui parau jucaus, s-a lamurit. In primele 10 de secunde dupa ce ne-am dat jos din masina a aparut o galetusa, o sticla de 2 litri, un buretel trecut prin multe si o piele de caprioara jerpelita, si da-I si freaca, da-I si spala, sterge si da-I luciu. Norocul nostru ca n-aveam ulei la noi, ca altfel suiam masina pe doua cataroaie si schimbam si uleiul. Asa cum barbatii adevarati merg “comando”, adica fara chiloti, sa fie oricand gata, asa si Mon Perica, tot comando, cum da de apa, cum scoate galetica.
Secretul Sepcutzei Negre
Am primit acum 2 ani o sapca neagra, Michael Schumacher Champion 2003, originala de la mama ei. E fala colectiei mele de sepci. Buun. De 2 ani o port la munca cel putin o data pe saptamana si nimeni n-a zis nimic. Pana cand m-am prins ca unu, astia nu stiu cine e Michael Schumacher si doi, e un Schumacher vanzator de masini in Arizona asta unde stau eu si toata lumea credea ca am sapca de la el, data pe gratis la vreun promo. Umilitor. Am trecut peste asta si mi-am ridicat singur moralul purtand sapca in Europa si bucurandu-ma de privirile invidioase ale concetatenilor. Pe urma am stat si m-am uitat cum se uita baetii din Romania la tata care poarta cu multa mandrie un tricou cu Boldin. Cum care Boldin? Defenderul de la Cardinals, echipa oraseneasca de fotbal din Arizona. Aha, deci asa merge. Voi (Europenii) nu stiti nimic de la noi, noi sintem tufa in ce-i la voi.
Nea Fane - Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US 