Cum ar spune americanii, beach hopping, adică am sărit din plajă-n plajă, din oraș în oraș, fără răgaz, timp de 3 zile, exact așa cum îi place Irinei, pleci în zori, ajungi în noapte, fără să irosești nici un minuțel.
Super trailer la super weekend
Și a fost ziua întâia
Preliminarii
Rezervarea a făcut-o Irina cu mult înainte, undeva nici prea-prea, nici foarte-foarte. În stațiunile de lângă Los Angeles era foarte scump, la fel și aproape de San Diego, ar mai fi fost stațiunea boutique La Jolla, dar acolo este urgie la prețuri. Deci, Encinitas!
Nu știu de unde ne-a venit ideea să mergem cu avionul. Ah, știu: Irina cu mașina ei in leasing mai are doar vreo 5000 mile pana in Iunie 2020 și atunci ar fi cazul să conducem mașina altuia (în cazul nost’ inchiriata de la Avis). Am făcut noi tot felul de calcule și ne-a ieșit că un avion numai dus, închiriat masina în LA, și venit cu ea înapoi e optim ca bani și timp.
Pe scurt, am plecat la 7 dimineața din casă și am ajuns la găzdoaie la 3 după-masa, după 8 ore. Deci, ca timp nu s-a meritat. Ca bani, așa si așa.
Pe lung, am făcut o oră și un sfert în zbor și alta oră și un sfert până am ieșit din aeroport să ajungem la Avis. La Avis era lume ca la manifestație (fiind deja Vineri după-masă), dar eu fiind Preferred (adică cu moț) mașina mea era pusă deoparte și mă aștepta cumințică. Mașina e o figură de stil, era un tanc de fapt, un Nissan Pathfinder de ultimă generație, mare cât o casă, cu un consum pe măsură. Cică ne-au facut o favoare și ne-au dat cu 2 nivele mai sus. Upgrade, că merităm! Ura și ia de te bucură! Două zile jumate am bombănit, nu știam unde incepe și unde se termină mașina, în zâmbetele superioare ale consoartei (noroc ca era plina de senzori și când mă apropiam de ce nu trebuia țipa ca arsă). În ultima zi, în drum spre casă, n-am mai rezistat și i-am pus Irinei volanul în brațe: “na, condu-o tu, dacă te pricepi așa de bine!” Fiind pe autostrada, nu conta unde începea și unde se termina mașina. Da, dar oglinzile retrovizoare? De ce există ele și reflecta farurile exact în ochii noștri?
Români fiind, plus din neamul lui Popescu, am avut bagaj de cală cu niște băutură și oarece mâncărică (cam cat pentru un pluton), să nu cumva să ne subnutrim. Auzisem noi că ar fi ceva mâncare și beutură în California, dar nu credem până nu vedem, ceea ce explica valizoiul clipocitor din cală.
Găzdoii erau cam de vârsta noastră, surferi pasionați amândoi. Oameni drăguți, ne-au așteptat cu un coș cu bunătățuri și o sticlă de bubbly.
Plini de energie dânșii, noi beam 3 cafele, ei alergau pe valuri. Ceea ce ne duce la prima plajă pe unde ne-am plimbat …
Beacon’s Beach
Zisă și Plaja Surferilor, la Beacon’s Beach ai ce vedea: de la mic la mare, de la tânăr la hmmm, mai puțin tânăr, toți cu placa. Săracul Găzdoi, ne tot îmbia cu placa mare, placa mică, flexibilă, una alta, numai el știa ce vorbește. Noi am băgat lăbuțele în apă și am înțepenit: era udă și rece!
Unele case aveau scări de acces la plajă, cu porți metalice, lacăte, sau scări care se ridicau, fiecare după buget. Ne-am plimbat și pe strada cu casele (Neptune Ave.) și vezi imediat care casă e cu scara de zugrav pe plajă și care e cu scara de piatră și luminițe.
Am mers vreo 2 km spre Moonlight State Beach și Stonesteps – ba ne uitam la case, ba la mare, ba la oamenii ăia frumoși cu care ne întâlneam, fiecare privind viața din perspectiva lui unică. În general toți sint senini, au un aer relaxat de “I don’t give a f_ck”. Eu n-am vazut surfer trist.
… in Encinitas
Chestia oarecum neplăcută e că prin sat trece calea ferată. Nu știam. Si au astia un rambleu, de vreo 2 metri. Și trec trenurile alea cu o viteza, dacă te prinde pe sine nici amintirea nu mai rămâne din tine. M-am uitat eu în dreapta, stânga sa vad pe unde se trece peste, nimeni nu trisa, nici macar cainii vagabonzi. Ca să ajungi la plajă sau la carciuma, sau ocolești juma de oră, sau iei mașina. Dacă ești cu mașina, cine bea, cine se uită? Dacă mergi pe jos, îți trece tot cheful. Noi eram pe jos, să ne facem pașii. I-am făcut cu vârf și îndesat, dar am mâncat afară numai la prânz, la un restaurant lăudat, Fish 101, decent, zicem noi, ca doar suntem Români carcotasi, n-o sa-i laudam din prima. I-am enervat pe ăia ca am ajuns cu 5 minute înainte de a incepe Happy Hour si, pana s-au mișcat chelnerii în pas de balet, a dat Happy Hour peste ei. Am profitat cale de cateva fish tacos și o clam chowder și încă ceva ce am uitat. Si bere, bineinteles. De seara am mancat din pachet, dar de baut am baut de la …
… surpriza Total Wine and More
Hai sa fac o paranteza si un detour, ca e funny: în drumul de la aeroport spre Encinitas (vreo ora jumate, doua de condus, plus ora aia petrecuta in autobuzul Avis) vezica mea de moș s-a cerut golită. Acum! Am pus copiloata sa caute o benzinarie pe navigator, dar pana sa-mi spună dansa ca nu e nici una pe aproape (ca doar sintem in California si aia merg electric), m-am năpustit ca disperatul pe prima ieșire din autostradă, am făcut o dreaptă și, în protestele consoartei am intrat într-o parcare de Mall (consoarta protesta pentru că așa cere tradiția, nu avea nici un alt motiv). Opresc masina, ridic ochii, ce sa vezi, unde m-a dus instinctul: in fata unui Total Wine and More! (închipuiți-vă Mega Image de la Băneasa plin numai cu băuturi – cam asta e dimensiunea unui Total Wine). E clar ce a urmat: pipi 1 minut și cumpărat bauturica juma de oră. Trimiți un Popescu în magazin de băuturi! Puah! Bere, vin si sampanica, doar trebuia sa ne bucurăm în excursia asta! Ah, mai am o paranteza in paranteza. In avion, doi domni din entertainment industry (bineinteles, ca doar sintem in Los Angeles) tot vorbeau de Pappy. Pappy in sus, Pappy in jos … eu, care știam despre ce e vorba, ca sint cult, am inceput sa trag cu urechea comme le mitocaine roumaine. La un moment dat unul zice “bai, dacă n-ai bani de Pappy, ia un Weller”. (Pentru voi, ca sa va fac culti, Pappy van Winkle e cateva mii de dolari o sticla). Eu bag la cap asa, pentru orice eventualitate. Închid paranteza din paranteza. Inapoi la Total Wine. Dăm de un meseriaș de prăvălie și îi arunca Irina o întrebare: “Weller ai?” Ala sa cada pe jos de respect si zice “Cucoana, n-am, se dau ca painea calda, dar e unul, Henry McKenna ii zice, la fel de bun ca Weller, dar nu stiu decat cunoscatorii”. “Bine, ai?” zice Irina, scurt si la obiect, fara sa-l mai gadile pe mustacios la orgoliu (fetei noastre începuse sa-i placa jocul de-a fata-bourbon morgana). Intre timp ăla dispăruse strategic (probabil că deși n-aveam față, aveam accent, deci nu meritam de două ori). Vine Irina, imi dă raportul, si pleacă să ia vreo 30 de beri asortate (Duvel in promotie cu pahar, Radeberger, Estrella Damm, si Grolsch) si niste spumant bun, băi, dar bun!, pe care l-am poreclit șampanie. Eu dau din greșeală nas în nas cu vice șefa de prăvălie și, din vorbă in vorbă, aflu că McKenna ăla se dă cu rezervare, numai la Customer Service, nu vede raftul, să ia tot mitocanul. Sa scurtez povestea, am iesit de acolo cu o sticla de McKenna. Nu stiu cum e (inca), o s-o beau cu prietenii. In timp ce o fredonam prin magazin, am si eu o curiozitate si il întreb pe unul mult mai tare ca noi, cu un carut plin de vin: “Domne, nu mi-o lua in nume de rău, noi unde suntem aici?” Vroiam sa știu si eu în ce oraș am făcut pipi. S-a prapadit de ras omul, dupa care mi-a spus ca nici el nu prea știe, desi sta prin mahala. Gata, inchis paranteza.
si a venit si ziua doua
Cu un drum scurt dimineața la Sprouts, unde am găsit exact aceleași produse ca în Arizona, chestiune care m-a dezamagit puțin. Vroiam si eu ceva cu specific, dar se pare ca nu de la lanturi de magazine cumperi produsul cel local.
San Diego Botanical Garden
Pe urmă am fost la San Diego Botanical Garden care de fapt e în Encinitas, unde am nimerit peste un plant sale. Vanzare de plante, adica cei de la grădina botanică vând surplus de plante sau/si ce le-a fost donat, sa faca un extra banut. Si in Phoenix se face la fel, nici o noutate aici. Intai am zis că nu ne interesează, că doar nu mutam plantele din stat in stat. Si totusi, am zis, hai sa aruncam un ochi, ca doar nu trecem pe langa o vanzare si nu ne bagam putin nasul. SI AM GASIT LEUSTEAN. Uite asa! Eu ma miscam gratios printre randurile cu floricele, cand o vad pe Irina cu ochii mari, uimiti, strangand la piept doua ghivecele cu leustean. Niciodata nu s-a uitat la mine cu asa un drag cum se uita la leusteanul ala. Se apropie de mine si-mi sopteste, conspirativ: “ia vezi in spatele meu pe masa aia, mai au? luam tot!” Nu mai aveau, dar asta nu ne-a impiedicat sa mai petrecem jumatate de ora cercetand fiecare ghivecel. De data asta eram in misiune! Brusc, ne-am adus aminte si de loboda rosie și am luat-o de la început. Poti sa scoti omul din Romania, dar nu poti sa scoti Romania din om. Am mai luat o suculenta, frumusica tare – speram sa nu moara asa repede.
Intr-un tarziu, bucurosi nevoie mare, am intrat in Gradina Botanica propriu-zisa, care s-a dovedit absolut incantatoare, bineinteles total deosebita de cea din Phoenix, cu vegetatie luxurianta, jungla, bambusi, Australia, fructe exotice, leustean, si LOBODA (am luat niste seminte, dar m-a pedepsit Al De Sus ca am uitat unde le-am pus).
Ne-am mai plimbat ce ne-am mai plimbat, am vazut bananieri cu banane, ananasi cu ananas, mango, si alte fructe de care doar auzisem, dar nu vazusem niciodata.
Interesante erau sculpturile, care erau de vanzare. Cand am vazut-o pe prima si am citit eticheta am crezut ca era codul de bare. De fapt era pretul.
In periplul meu prin pravaliile din California l-am vazut pe unul cum a platit aproape $500 pe o sticla de sampanie si nici n-a clipit (dar a avut un cupon de $5 – haha), astfel incat pretul sculpturilor nu m-a mai mirat asa de tare.
O mica eroare de calcul
Irina zice: “Acum e randul tau, ce vrei sa facem?” Zâc: “Hai pe Coast to Crest Trail.” Eu citisem un pliant, dar in diagonala, barbateste, cica era misto de tot, incepi cu masina, te dai jos si o iei pe la picior. Ma gandeam ca mergem si noi vreo 2 ore si ne facem pasii. Irina cam scâncea, zicea ca ea a venit la plaja, ca trails facem in Arizona de ne cocosam, dar daca eu am zis, mergem (de vreo trei ori mi-a zis chestia cu “daca zici tu”, adica sa inteleg bine ca la noi in familie e democratie, nu matriarhat).
Pe scurt, am intrat pe trail, nu ne-am oprit nicaieri, ne-am rătăcit de n-am mai putut (deși Irina pretinde ca ea tot timpul știa unde eram), si o ora jumate mai tarziu am luat-o rușinat spre La Jolla. Peisajul era cam ca in Arizona la deal, dar cu mașini foarte scumpe in loc de pick-up truck-urile alea înălțate de la noi. Din strada principala (pe care se mergea repejor 45-55 mph se făceau drumuri secundare de unde apăreau (sau unde dispareau) masinile cu pricina.
Noroc cu Google Maps ca imi pastreaza drumurile (l-am pus eu sa le pastreze, daca dam coltul sa stie ala mic de unde sa ne culeaga) – am putut sa reconstitui pe unde am fost. Bucla mare e ratacitura. Chestia aia din dreapta ca un jet de pipi e ratacitura la ratacitura. Trebuia sa fac la dreapta, dar am fost foarte tare pe poziție si am facut stanga pentru ca toata lumea făcea stanga (de fapt sa duceau intr-un lan de porumb sa culeaga dovleci). Noi nu am cules dovleci, am trecut pe langa o pepiniera de brazi si am ajuns la o super podgorie unde tot ce ne-am permis a fost sa scuturăm clopotelul.
La Jolla
In La Jolla (se pronunta la-hoia) a fost foarte frumos. Ba, da’ frumos! Si, in bunul meu obicei, m-am pierdut. Acuma, nu chiar pierdut, ca Oceanul e la Vest si daca tii bine de volan spre Vest cazi in apa, dar Irina vroia la pestera si eu am ajuns pe plaja. Tot La Jolla era si colo, si colo. De la navigator ni se tragea, ca mergeam cu telefonul, eu cu Android, Irina cu iPhone, harti diferite (imi pare rau Google Maps, Apple ti-a dat clasa), aparatul tinut in mana pentru ca suportul se rupsese si fata trebuia sa-mi dea directii si sa citeasca harta in timp real. Nu totdeauna putea sa spuna: “faci stanga pe Torrey Pines in 20 de metri tine stanga tine stangaaaaa … eh, nu-i nimic, merge si inainte … “.
Mie mi-a placut foarte mult aici la plaja: soare, apa, fete frumoase … Din aceleasi motive Irinei nu i-a placut.
Am gasit pana la urma unde trebuie sa ajungem (adica mi s-a comunicat rar si apasat) si dupa multa naduseala navigand cu tancul pe strazile inguste ale orasului am gasit loc de parcare exact unde trebuia, bai, dar exact! loc pe care l-am eliberat tarziu in noapte. Cred ca am fost ultima masina care am iesit din parcare. Oricum, am avut timp sa cascam gura si sa vedem niste carciumi celebre si niste masini de am crezut ca era show auto. Nu era: McLarens, Ferraris, si niste amarati cu Lotus. Da, la plural. Mai tarziu in noapte i-am vazut plecand pe cei cu Ferrari – o placere.
Înapoi la Peșteră. Fusese rândul Irinei sa aleaga (adica ea a ales tot timpul, mai putin ratacitura, bineinteles), ea citise bine si stia ca trebuie sa vada La Jolla Cove, o gaura in stanca pe care o vezi sau de pe mare, din kayak, sau chiar dinauntrul ei, coborand 147 de trepte abrupte direct in jos (normal ca le cobori in jos, ca doar nu le cobori in sus, dar ce vreau sa spun e ca nu e nici o cotitura, nimic, sa te mai ascunzi si hodini un pic si erau si inguste si te impingeau cei din spate).
Cu pozele in pestera era distractiv, ca erau contre jour. Dar toata lumea vroia poze cu gura pesterii si era o chinuiala si o chiraiala si foarte multi experti care vorbeau tare si spuneau tampenii. Ne-am uitat, am facut poze numai cu pestera, ne-am calcat pe picioare cu niste mitocani, si am plecat. Check. Am facut-o si pe asta! Am fost la La Jolla Cove? Am fost!
Acuma, in La Jolla asta e o faleza dementiala, poti sa te plimbi pe deal pe malul oceanului si sint niste peisaje de zile mari, si pe urma dai iar in plaja, si iar e faleza pe deal … poti merge ca biluta toata ziua.
Niste poze … facute undeva unde nu prea era voie sa intram, deasupra pesterii, dar ce ne-am zis, hai sa ignoram pericolul (de fapt erau vreo 40 de oameni care ignorau in acelasi timp, semnele de Nu Intra erau niste sugestii). Zice Irina: “OMG, am fost si noi deasupra acestei gauri, nu am realizat dacat acum. Erau semne de avertizare, pamant in alunecare, nu garantam … dar noi, ca oile… “
Ne-a lovit foamea, Irina mi-a facut supremul favor si am intrat la un restaurant Indian/Nepalez/Himalayan, numit Taste of the Himalayas. A fost OK, nimic sa cazi pe spate, mancare decenta, dar serviciu prost. Nu ni s-a facut rau, ceea ce e o nota buna. Am baut bere Nepaleza, Himalaya Beer. La desert un gelato cu arome exotice, pe care Irina l-a mancat fara sa-l incalzeasca la microunde si i-a placut si a uitat s-o doara in gat, La Bobboi Natural Gelato. Pe ăsta il recomand cu căldură, desi sint Român si carcotas.
Ne-am luat cu mancarea (de fapt au tras de timp indienii) si am ratat apusul. Am mai prins ceva, sa nu zicem ca n-am trecut pe acolo, si ne-am testat camerele (OnePlus al meu bate la fund iPhone-ul Irinei):
Si pentru ca eram tare obositi (mai ales eu), am luat-o spre casa. Se făcuse noapte bine, ceasul meu deștept îmi spunea ca facusem 20197 de pași, ca urcasem 12 etaje, aveam toate motivele sa fiu frant. Irina era ca o floare, mai descoperise o faleza, se mai cerea plimbata putin. A fost tare tristă când am plecat spre ogeac, nici măcar spumantul ăla bun, bai, dar bun! botezat șampanie, nu a inveselit-o.
si a venit si ziua a treia (si ultima)
Pentru ca aveam zi lunga si drum pe masura (spre casa) am inceput devreme. Un mare mic dejun cu toate resturile din frigider, ultimele poze prin curte, si la drum cu noi:
Leucadia Farmers Market
Poți sa scoți Popescul din Obor, dar nu poți sa scoți Oborul din Popescu. Deci, Duminică dimineață la piață (de fapt eu as fi vrut Sâmbăta, dar dacă nu era piață, ce sa fac, să le schimb ăstora programul?).
Multe legume, mai ieftine ca în Phoenix, mult mai mulți fermieri, mâncare, pâine, muzică. Roșii cu gust de roșii ca in Romania, fasole lata pestrita, paine cu maia, bunatati, sucuri super oxidante, bauturi energizante, miere, oua, o funie de usturoi. Am luat si noi una-alta, le-am pus in portbagaj langa leustean, la locul cu bucurii și taine. Aveau o trupa, cantau de mama focului pop hits, doamna tobar ținea ritmul intr-o cutie de carton. Interesant.
La cate am pus in masina asta, a inceput sa-mi fie drag de ea: 3 valize, 2 lazi de bautura, o lada de mancare, o lada de flori … nici nu simtea.
Point Loma Lighthouse
Irina era hotarata sa folosească și ultima secundă de vacanta, deci m-a anunțat ca mai era ceva de vizitat, in cazarma, la o baza de submarine, sa vedem un far si statuia aluia care a descoperit Coasta de Vest, unul Juan Rodriguez Cabrillo, in 1542.
Peisaje, barci, istorie, poze… Se vedea frumos de pe deal intrarea in Golful San Diego. Plecau baietii cu barcile cu panze la plimbare, iesise si corabia cu turiști, se incordau cei de la Navy si treceau cu cate o vedeta de ziceai ca e nălucă. Uite-o, fuse si se duse!
Farul cel vechi, the Old Point Loma Lighthouse a fost dat in funcțiune de ziua mea, in 1855. Se putea vizita, e interesant, dar nu puteai sa te duci sus, la oglinzi. Din motive pur egoiste, de Român cârcotaș, am fost dezamagit.
Farul cel nou, înconjurat cu 3 randuri de garduri de sarma si un milion de antene si senzori, era cam greu de accesat – ne-am uitat cu respect si ne-am văzut de drum. Probabil că știau tot ce vorbim si aveau și translator in timp real.
Am mai stat un pic, ne-am mai invartit si, cand sa ma pregatesc de drumul cel lung de intoarcere, am fost anuntat ca mai avem de vazut o plaja.
Ocean Beach
Norocul meu e ca era tot in Point Loma. Ghinionul era ca era o plaja foarte populara si nu erau locuri de parcare. Navigatorul ne ducea cum stia el mai bine: ajungeam langa faleza, Irina se dadea jos, se uita si zicea: “nu-mi place, nu aici.” Pana la urma am gasit si plaja cea buna (adica aia care i-a placut), si loc de parcare. Eu eram deja obosit, ceasul era vreo 2 dupa masa, eram nemancati, si cu un drum de vreo 6 ore inaintea noastra. Dar Irina nu vroia sa plece pana nu mai statea 5 minute pe plaja sa se relaxeze. Pentru ca nu era cazul sa suparam fata si pentru ca in familia noastra e democratie, am stat.
Am ajuns la plaja de caini liberi, unde alergau aia de nauci prin nisip si apa (cred ca de aia am găsit loc de parcare, ca puțea).
Un om destept a separat plaja de catei de plaja de oameni cu un mini dig. Un digulet. Ne-am tras la plaja de oameni normali si ne-am plimbat si am stat si am facut poze si film sa ca ne mai relaxam o data, si in reluare.
Daca n-ati adormit de plictiseala puteti vedea si filmul.
Si cam asta a fost – 18-19-20 Octombrie 2019.
Beacon’s Beach, Moonlight Beach, La Jolla Shores Beach, Children’s Pool Beach, Ocean Beach.
Encinitas, Leucadia, La Jolla, Point Loma, si din gresala Escondido.
#AtâtaNeaDusCapul
Nea Fane - Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US 