Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Nautice

Ambarcațiunea

Cum ar spune Tatăl meu, “hai să punem lucrurile la punct”, cu definiții oficiale:

Caiac – ambarcațiune ușoară, îngustă, propulsată de obicei cu o pagă sub formă de vâslă dublă. Are forma alungită, stă aproape de nivelul apei și poate fi deschis sau închis (cu cockpit). Caiacele sunt folosite pentru agrement, sport, expediții și navigație pe lacuri, râuri sau mare.

Canoe – ambarcațiune ușoară, de obicei deschisă în partea superioară, propulsată cu o vâslă simplă (cu o singură paletă). Are bordurile mai înalte decât caiacul, permite transportul mai multor persoane sau bagaje și este folosită pentru agrement, drumeții pe ape liniștite sau sport.

Mișu mi-a trimis și poze – am putut să mă uit cu atenție la bărcuță, am făcut zoom pe poză, am văzut padela – e clar, canoe! (Acum că m-am liniștit, pot să îl ascult pe Mișu spunându-i canoe, că nu mă mai deranjează.)

Omul nostru, strângător, o ia la București, o împrietenește cu barca lui cea mare, o repară, o îngrijește, o peticește, o pregătește, rătăcește vâslele originale și cumpără niște glume de padeluțe. Cum o fi crezut el că poate struni, pe mare, baditai animalul de barcă, cu un motoraș de motocositoare și doua vâsluțe, nu știu!

Naufragiul

Dar a încercat și pentru zece metri s-a distrat de minune, era ca un copil cu o jucărie nouă. Suflet veșnic tânăr!

(Vă recomand să aveți răbdare să vedeți tot filmul – nu o să-l explic și nici nu o să-l povestesc. Nu-l vedeți, ratați capodopera.)

Amintiri

Asta mă duce cu gândurile înapoi cu câteva decenii în urmă, la una dintre faimoasele ieșiri cu tata, ieșire care începea relaxat și invariabil se termina cu întrebarea “noi cum am scăpat din asta?”

Eram prin liceu. Tata cumpărase o barcă pneumatică rusească, de cauciuc: mare, grea, urâtă și verde ca o baltă acoperită cu mătasea broaștei. Venea la pachet cu vâsle normale, de lemn, și niște pernoaie tot din cauciuc, de stat pe ele, pe care le umflai cu plămânii. Barca avea două camere: una în față, una în spate. Împărțirea muncii era simplă: tata umfla una, eu pe cealaltă. Pompa se pierduse pe undeva. Bineînțeles, mama era de vină, deși ea nici nu știa că în sacul cel mare și urât este o barcă. Eu cred că una din multele tanti cu care mergeam o pitise. (Povestește Cătălin: “vere, nouă ne plăcea tare mult să mergem cu Nashu, pe oriunde ne ducea el, dar ce n-am înțeles multă vreme era de ce trebuia tot timpul să fie cu noi câte o tanti care nu era Nasha?”)

Tata termina rapid: sufla o dată, trăgea două fumuri, bea trei guri de vodcă, mai sufla o dată, și gata camera. Avea niște plămâni, la fiecare control medical dădea aparatele peste cap. Eu, între timp, roșu ca racul, gâfâind ca locomotiva, mă luptam cu cauciucul. Când deja se pregătea să adoarmă toropit de soare, reușeam și eu. Victorie! Eram gata de aventură.

Sărim în barcă. Eu la vâsle. Barca, mare și ușoară (pe apă), prindea viteză sub influența curenților. Tata dormea tun, sforăia ca un motor de barcă, iar eu mă simțeam dintr-o dată, foarte puternic. De fapt, nu eu mergeam, ci curentul mă ducea, vântul și el mă-mpingea, dar cine să-și bată capul cu astfel de detalii?

La un moment dat mă uit în jur: țărmul era mic. Mic de tot și tare departe!
“Ei, hai să întoarcem!” zic eu. Și aici începe drama.

Dau la vâsle. Vânjos. Barca înainte? Nu. Barca stătea pe loc, ba parcă se mai ducea și înapoi, spre larg, așa, în bătaie de joc.

Se trezește tata și , cu înțelepciunea lui caracteristică, îmi aruncă o încurajare părintească: “Dă, bă, la vâsle! Ce, dormi acolo?”

Dau. Și mai vânjos Tata se enervează: “Hai că ești mototol. Treci încoace să dau eu!”

Facem schimbul. Tata ridică vâslele, își încălzește încheieturile, și dă exact șase lovituri. Le-am numărat, că oricum nu aveam altceva mai bun de făcut. La a șasea, CRAC! Rupe una dintre vâsle. Înjură rău. Pe ruși, pe barcă, pe mine, pe lemne, și pe mama, din obișnuință, deși nu era acolo.

Mă uit la el. Mă uit la țărm. Mă uit la vâsla ruptă.
În cap aveam un singur gând: „Gata. Asta e. Rămânem aici, trăim din alge și meduze până vin soldații să ne aresteze. Și mai sîntem și în curul gol.”

Vâslitul cu o singură vâslă a produs doar nervi, vorbe părintești rostite cu talent, și un sentiment general de muncă în zadar.

Ca să nu mai aud gingășiile lui, m-am sacrificat ca eroul din poveste, că ca el altul nu este: am sărit în apă, am luat sfoara bărcii între dinți și am început să trag de ea spre țărm (inițial am vrut să o împing, dar nu vedeam nimic și tata când vroia să cârmească îmi dădea cu vâsla-n cap). Și culmea, aveam spor! Era perioada din viața mea în care înotam mult, bine, și repede (nu m-a ținut mult). Nu știu în ce direcție mergeam, de mult renunțasem să încerc să ies pe unde am intrat în apă, la nudiști, dar știam că măcar ne ajută curentul, și ne duce oarecum spre Mangalia. Tata tot încerca să folosească vâsla pe post de cârmă, dar mai rău mă încurca (nu puteam să spun nimic, aveam gura plină cu sfoară). Într-un final am ajuns la mal, tot pe plajă la 2 Mai, dar la textiliști. Eram o apariție!

Am căzut lat pe nisip, ud, mort de oboseală, dar viu. Un gură-cască, văzând scena, zice cu zâmbet larg: “V-ați distrat bine, nu?”

Tata a vrut să-l bată.

(Va mai urma)