Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Plecarea

Comentariile mele legate de mașină și de rulotă (de anul trecut) au fost luate foarte în serios, aventura a fost declarată Test Run, și s-a făcut o listă cu ce trebuie fixat și/sau îmbunătățit. Dar, ca orice listă pentru rulotă (sau camping), a început să se înmulțească singură, ca iepurii: accesorii de camping, prelungitoare de toate lungimile, suporturi, mufe, adaptoare, scule care “sigur o să trebuiască la ceva”, un super cort lateral (cel mai util), ventilatoare, o baterie mare, baterii mai mici, încă un set de baterii, lampă anti-țânțari, kit de nivelare, trei aplicații de navigație “dedicate”, cinci aplicații profesionale de vreme (sau invers), senzori, bidoane de apă, bidoane de caca (marcate clar, să nu se confunde), mașină de spălat vase (!), trei frigidere, frânghii, saci, un set de vâsle de jucărie(!), kit-uri de urgență, kit-uri pentru kit-urile de urgență…

Mașina, la rândul ei, a primit un tratament VIP – toate mergeau, prize, conectori, baterii, faruri. Și în plus, pe portbagajul de sus, unde oricum tot timpul e o instalație foarte complicată, de la Thule, acum era un caiac. Sau canoe. O ambarcațiune, na, să nu ne certăm acum.

Și iată că în dimineața zilei de Duminică (am zis noi că e mai lejer traficul în București), o apariție din altă lume apare în capul străzii:

Volvo cu cioc

Filmarea mea s-a întrerupt brusc: am lăsat primul set de bagaje în dreptul mașinii și am fugit după al doilea set, în timp ce Mișu încerca, cu toată dibăcia lui proverbială, să manevreze mașina într-un spațiu imposibil și să încurce cât mai puțin traficul. Cât să fi fost Mișu de drăguț și dibaci, tot a supărat vreo patru domni, care și-au manifestat supărarea prin claxonat, lung, tare, și furios. Noroc că era Duminică și au fost numai patru …

Reapariția mea tragi-comică, alergând încărcat cu vreo șase sacoșe grele, legate între ele, repetând cu obstinație “nu pune potato peste tomato, nu pune potato peste tomato… ah, a pus. Eh, merge și suc de roșii”, a completat perfect tabloul unei foste dimineți liniștite ce începuse să degenereze în haos.

Ca de obicei, misiunea mea a constat în aprovizionarea cu legume, fructe, brânză cur de oaie, blândă, și alte bucate alese, ce am crezut eu de cuviință. Virgula între oaie și blândă este obligatorie pentru că nu oaia era blândă (o fi fost, dar nu face obiectul acestei povești) ci brânza, care nu avea un miros atât de puternic ca cea de acum doi ani (nu chiar atât de tare ca Limburger-ul lui Harris, dar pe acolo).

Senzorul de nerăbdare

O paranteză este necesară pentru a înțelege traficul și modalitățile de exprimare a dezacordului între șoferi (mă limitez numai la București, pentru că în Arizona este oarecum diferit, oamenii au pistoale la ei și dacă li se pare că ai claxonat prea tare, te împușcă).

Un studiu elementar al străduței din film arată că mașinile sînt parcate care cum apucă, pe dreapta sau pe stânga. Traficul din București nu se conformează codului rutier, care este tratat ca o sugestie simpatică, ci unor reguli proprii, transmise oral, din generație în generație. Oameni perfect civilizați în viața de zi cu zi devin, imediat ce pun mâna pe volan, niște participanți hotărâți și cam mitocani la un maraton imaginar, unde premiul cel mare este să ajungi cu două minute mai devreme.

O secundă este durata a 9 192 631 770 perioade ale radiației corespunzătoare tranziției dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale a atomului de cesiu-133 (conform Sistemului Internațional de Unități).

O milisecundă este durata de timp între schimbarea culorii semaforului în verde și primul șofer care claxonează, asta dacă șoferul nu are un BMW, ei fiind o categorie specială. În acest caz senzorul de nerăbdare este setat la 0.5 milisecunde (dacă nu cumva este model M, și atunci ei claxonează înainte de a se face verde). În momentul în care o fiintă umană, indiferent de sex, rasă, țară de origine, cumpără un BMW, nou sau rulat, semnează cu sânge o anexă la contract prin care se angajează să devină neam prost și nesimțit. Până acum nu am întâlnit șofer the BMW care să nu-și fi respectat angajamentul!

În care Nea Fane face cunoștiință cu Bulgaria

Spre deosebire de drumul de anul trecut, spre Borsec, drum care a fost o adevărată aventură, drumul spre Krapets a fost fără nici un incident, drum frumos, autostradă, fără nici o problemă. Chiar recomand toaletele de pe autostradă, simple, dar curate. Îngrijitori erau doi tipi cu fețe dure, genul “n-aș vrea să fie cu mine când mă spăl pe mâini”. Mi-am exprimat dorința de a sta să păzesc mașina când vezica prietenului Mișu s-a cerut golită. “Fii serios, Fane, ăștia sînt domnii care șterg căcatul, n-ai nici o problemă cu ei”. Și atât, o singură problemă care n-a fost, și aceea creată de mine.

Cum am spus, destinația finală a fost Krapets (A.K.A. Krapec, Krapetz) – “Ultimul loc liniștit de pe litoralul Bulgăresc” (după cum spun bulgarii), un sat la 25-30 kilometri sud de Vama Veche. Krapeoții români, mulți dintre ei fiind foști Vamaioți, iubesc Krapets pentru că le amintește de Vamă înainte de a deveni stațiunea super turistică, aglomerată, și comercială care este astăzi. Așa mi s-a spus și mie, ce cel puțin 5 ori “băi, e ca Vama pe vremuri …” Ce să zic, Vama pe vremuri pentru mine era cu totul altfel, bineînțeles că am un post și despre asta, dar să nu divagăm.

Primele poze, după hei-rup-ul inițial, de ridicare a cortului lateral, și descărcare a mașinii – Mișu a parcat pe faleză, loc accesibil pentru că era extra-sezon. Altfel ….

Chiar ultimele cinci minute, când am vrut să mai fac o poză, vreo trei băștinași trăgeau turnulețul salvamarului pe faleză, la iernat. La fel de cinci minute a fost și cu mult lăudatele restaurante, care se închiseseră toate, tocmai adineauri. Toate!

(Va urma)