Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

decât muncă în zadar, 
mai bine încet și rar.
decât muncă fără rost,
mai bine încet și prost.

(din înțelepciunea muncitorilor români)

Acum opt ani, după ce tatăl meu a plecat repejor după mama, prietenul Mișu a făcut ce-a făcut, m-a păcălit și m-a convins să-i promit că voi slăbi. Aveam 273 de pounds, adică aproape 124 de kilograme la 1,70 m. Mult. Foarte mult. Enorm.

Mi-a recomandat (Mișu, evident) un super doctor nutriționist (“tot ProTV-ul se duce la el”). M-am dus, am primit o dietă ultra-personalizată, “cu care o să slăbești și n-o să-ți fie foame.”

Am început imediat: timp de nouă luni am slăbit foarte mult, foarte repede, arătam chiar aproape uman.

Timp de nouă luni m-am culcat flămând, m-am trezit hămesit, mi-am târât zilele cu gândul numai la mâncare. După cele nouă luni de dietă, încă trei luni m-am menținut la greutatea cea minunată și mult dorită, iar în următorii doi ani am revenit fix de unde am plecat.

Am plecat de la măsura XXXL, am ajuns la M-L, apoi iar la XXL. Într-un fund de sac, am regăsit hainele mari. Am înjurat și am reînceput să le port.

…

Acum trei zile, pe 15 iulie 2025, la opt ani după ce tata a plecat, Irina m-a șantajat sentimental (hai că ce s-ar bucura Bunicul și Cosmin dacă te-ai mișca și tu puțin) și m-a rugat să-mi fac abonament la o sală de sport cu piscină. Pentru piscină. Pentru octombrie.

Bineînțeles că am protestat și am zis “Nu.” Dar deja aveam pagina lor de web în față. Irina îmi trimisese un link pe care l-am deschis “din greșeală” și îmi tot spunea că e nouă dolari și nouăzeci și nouă de cenți pe lună. Nimerise total alături – nu era nici gym-ul care trebuia, nici prețul corect – dar aruncase sămânța.

Și pentru cine nu o cunoaște pe fata noastră: ei bine, este foarte tenace. Treizeci și cinci de ani de căznicie (că de-aia se cheamă așa, amândoi se căznesc să o scoată la capăt) mi-au adus suficientă experiență cât să știu că era o bătălie pierdută. Din start.

Pe undeva însă, am realizat că, de fapt, era în avantajul și spre binele meu. Acum am 224 pounds și am un mare prag psihologic, si nu numai, de care nu pot trece – 220 de pounds, adică 100 de kilograme.

N-am prea înțeles ce era cu octombrie în discuția asta, că doar nu mă duc la însurătoare în România, mă duc doar în vacanță. Și nici nu vreau să devin Legendă, cum e ea la Pilates, sau Văr Cel Mare pe Strava, cu micile lui plimbări zilnice cu bicicleta de 40 de mile (60 km). Avem în familie două The Legends. Nu mai e nevoie de o a treia. Sau, dacă într-adevăr trebuie să fiu și eu o Legenduță, atunci să fie clar: sunt tare bun la făcut mâncare din resturi.

Ca s-o scurtez (deși nu-mi stă în obicei) m-am făcut membru undeva, la o locație cu multe fiare, aparate deștepte și, slavă Domnului, piscină (că de aici plecasem).

Am apărut la recepție ca o floare, în șlapi, cu prosopul într-o pungă de un leu, și am spus:
— M-a trimis nevasta să înot.
— Bine, a spus prințesa de la intrare, șlapi ai, dar ai și slip?
— Am, zic eu. Și am fost primit la bazin.

M-am penibilizat jumătate de oră, am înotat cum puteam eu mai bine, am făcut duș cu apa lor caldă, și-am plecat acasă într-o stare de spirit ușor nedefinită.

Acasă, Irina, în delir de emoție, ia o decizie surprinzătoare: dă jos hainele de pe eliptical.
Elipticalul ăsta, sculă profesionistă de sală cu ștaif, l-am cumpărat în pandemie, să nu ne ieșim din mână și din picior, ca să zic așa.

Ca la orice oameni normali, o lună mai târziu a devenit stativ de haine, făcându-și simțită prezența doar când ne împiedicam de el și ne loveam rău. Până la urmă l-am ocolit destul de des încât să devină una din multele surse de praf din casă.

Deci, se urcă Irina pe mașină, mașina intră în panică și începe să dea mesaje pe ecranul cel foarte deștept: “Mi-e frig, pune hainele la loc, uite, tremur.”
Eu mă uitam la bietul eliptical – vibra si tremura din toate încheieturile. Irina pedala frenetic, toată casa era într-o confuzie generală.
Am intrat în dormitor. Bicicleta (și ea foarte deșteaptă) se uita la mine de parcă zicea:
“Nu te apropia, lasă hainele pe mine, nu stârni praful, te rog.”

…

Au trecut trei zile în care am tot fost la bazin … toate minunile țin trei zile, zice o vorbă din bătrâni.
Astăzi e ziua a patra. Mă pregătesc să mă duc din nou, am deja o geantă de sport (primită cadou de la tata), săpun personal (din cel bun, care se pune în sertarul cu chiloții curați, să miroasă frumos), și am învățat să folosesc până și mașina de stors slipul. Dacă îmi fac suficient curaj, poate intru printre fiare și mișc un echipament sau două.

Problema mea mare la sol sunt două:

Antrenorii care vor să te ajute (ultima mea experiență cu un astfel de tânăr frumos m-a costat doi ani de stat pe bară cu un umăr bușit, ceva cu rotator cuff), și eu nu vreau.

O chestiune delicată și foarte personală: holbatul la fete.

Este știut de toată lumea, toți se uită, mai ales de când s-au inventat lululemoanele. Orice bărbat normal aruncă o privire, hai două, și trece mai departe.

Al nostru însă… e cam chior și nu vede bine. O privire a mea este echivalentul unei întregi ședințe de belit ochii, ceea ce nu e nici prea frumos, nici prea delicat.

Nu pot să merg cu ochii pe sus, mă împiedic. Cu ochii pe jos, dau peste oameni…

Ce dilemă.

Acum opt ani am promis că o să slăbesc.
Acum trei zile am promis că o să încerc din nou.
Și astăzi m-am ținut de promisiune.
Să vedem ce aduce ziua a cincea.

Pentru că, după ce a plecat Cosmin, toată viața mea decurge one day at a time.
Așa și cu sportul ăsta.

O voi lua câte o zi, câte o zi, zi după zi.