Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Sâmbăta noastră a început de vineri, când mi s-a spus că “Ce-ar fi sa facem mâine o colivă pentru Pomenirea Morților”?

Dar nu mai aveam arpacaș, nuci, lămâi, bomboane. Ba nu, bomboane aveam, dar tot am mai cumpărat, pentru că nu am văzut mesajul la timp.

Fiind încă începător în ale mariajului, chiar și după 35 de ani, am luat acel “ce-ar fi” drept un poate, și am continuat să fiu oarecum relaxat. Eram sigur că scap.

Mare greșeală! Am fost deturnat din activitatea mea preferată – aceea de a nu face nimic – și trimis la cumpărături. Arpacașul fiind valută forte (ce bitcoin, între români se plătește în punguțe de arpacaș), se găsește într-un singur loc, cam depărtișor. Nuci bune, și lămâi, la fel. Trebuie să știi de unde și ce să cumperi. Anul ăsta a fost recoltă proastă la lămâile cu coaja groasă.

Pentru că tempus fugit, am ajuns acasă suficient de târziu încât nu am mai avut timp decât de pus coliva la cuptor și apoi să o amestecăm cu zahăr. O colivă perfectă nu trebuie grăbită. Patru ore mai târziu, ceasurile băteau spre 10 seara, coliva era încă fierbinte. În unanimitate, Irina a decis să lăsăm finalizarea pe sâmbătă dimineață.

Sâmbătă, la patru și un sfert m-am trezit și, după o scurtă dezbatere cu mine însumi, am decis că ar fi bine ca de data asta să fac pipi la toaletă.

Gicu s-a sculat și el, Baloo a gemut din sufragerie, Irina mi-a dat un “bună dimineața” pe un ton suspect de clar și limpede, eu am încercat să adorm la loc, fără succes, însă.

La 4:35 eram perfect treji, Irina, eu, și cei doi câini, într-o confuzie totală. Dar dacă tot foșcăiam prin bucătărie, au ieșit și ei la un pipi, preventiv.

4:55 am – am început să amestecăm coliva cu mirodeniile: nuci, coajă de lămâie, zahăr vanilat, esență de rom…

5:30 am – cu coliva declarată “bună”, am trecut la ornat și făcut crucea. Ca de obicei, a ieșit strâmbă. Mi s-a atras discret atenția că nu are bordură. Am zis că mea culpa și am făcut bordură. Cred că îmi trebuie o pensetă, deși se pare că orice aș face, tot urât iese. Părerea mea. Irina continuă să mă încurajeze și zice că e bine.

La 5:55 AM eram înapoi în patul conjugal, dormeam cu Baloo în brațe, amândoi fiind fascinați de cât de rău îi pute gura celuilalt. Cu aceste cugetări olfactive, sforăiam amândoi, nas în bot, până când Baloo a cedat primul și a plecat în sufragerie, la aer curat. Eu m-am întins și am început să mă alint, ceva era foarte bine, până mi-am dat seama că mă lingea Gicu.

…..

Am ajuns la timp la biserică, am lăsat-o pe Irina să-mi pună și mie o pilă la Ăl’ De Sus, și am dat fuguța la o prăvălie chinezească cu produse est europene, unde am cheltuit o sumă frumușică. Dacă dau băutura la o parte, tot o grămadă de bani rămâne. Mai mică, dar tot grămadă. Ceea ce nu e bine – dacă la un chinez cheltui mult pe vegetale și una-alta, înseamnă ca e oarecare inflație. Tarife, non-tarife… vinurile românești ar trebui să nu fie afectate. Cu noi n-are nimeni nimic, deci nu facem stoc. Ce cumpărăm, aia bem!

O sută cincisprezece mile mai târziu, adică vreo o sută optzeci și cinci de kilometri, după ce am trecut pe la prieteni și am dat colivă și puțin vin, am ajuns acasă, rupți de foame și de sete, dar cu satisfacția datoriei împlinite.

Am gătit repede niște super vegetale chinezești în stil chinezesc, și niște rămășițe de carne în stil rămășițe. Ideea e că mi-a ieșit, am ras totul, am fost chiar lăudat.

I-am arătat Irinei o sticlă de Busuioacă de Cotnari, proaspăt achiziționată. A gustat și a zis că trebuie băută rece. Aici a greșit puțin – cu vinul cât de cât rece și o apă minerală de la gheață, șprițul era perfect, așa că m-am pus temeinic pe treabă. Am concurat de unul singur la categoria “șpriț viteză”.

Eu am concurat, eu am câștigat, fără drept de apel. După ce am terminat toată sticla, m-a lovit inspirația și am început să bat câmpii. In vino veritas.

Irina, doamnă, bea finuț vinul de la biserică, un Pinot Noir de Murfatlar.

Când să mă apuc serios de scris, m-au scos câinii la plimbare. Mulțumesc, băieți … de la atâta In vino, cine știe ce veritas mai scriam.

Ce să mai bei, ce să mai faci… după ce te aleargă trei nebuni timp de o oră, tot ce-ți mai rămâne e să cazi legumă la televizor. Măcar m-am distrat cu Gicu Ăla Micu, care a găsit o pană – pana lui – pe care nu o dădea la nimeni. Juma’ de drum a alergat cu pana-n bot.