Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Acum vreo patru-cinci zile, am umblat la lada frigorifică să scoatem una-alta și să mai vedem ce mai era pe acolo. Am făcut un mini-inventar, am scos ce era de scos și ne-am văzut de treabă.

După vreo două zile, #CâineleNumitGicu, Prințișorul din Mesa, molfăia ceva pe lângă congelator, sub atenta supraveghere a lui Baloo, Marele Protector.

Ne uităm într-o doară și vedem că Gicu era cu o pungă de piept de pui în gură – una de-alea de la Costco, sigilată. Era atât de uimit de comoara găsită, încât nici nu apucase să-și bage colții în ea.

La fel de uimiți și noi, scriem pe pungă „Căței” și o aruncăm în frigider, gândindu-ne că ne vom ocupa de ea a doua zi.

Bineînțeles, am uitat complet.

O scot aseară, o deschid, și o duhoare de nerespirat inundă toată bucătăria. Nici n-apuc să mă scarpin în cap, românește, că lângă mine apar cei doi căței, în cea mai regulamentară poziție „Sit” imaginabilă, cu balele curgând râuri-râuri. Până și Gicu, cel care nu poftește pentru că primește, își lăsase o băltuță în față.

În urma unei ședințe fulger în bucătărie, analizând pasiunea patrupedelor pentru mortăciuni și alte dubioșenii cu pene sau blană, s-a decis, în unanimitate, să se facă o supă cu legume. Pentru câini. Dar, înainte de a pune puiul la fiert, am propus să-l punem în oțet peste noapte, poate mai scăpăm puțin de miros.

Dezamăgirea băieților a fost evidentă, mai ales când am pus carnea într-o caserolă și am băgat-o la frigider. N-am vrut să o lăsăm afară – riscam să ne trezim cu poliția la ușă din cauza mirosului. Duhoarea se insinuase peste tot, în cele mai ascunse colțuri.

Cu trei lumânări aromate și un capac bun la container, am trecut noaptea.

Dis-de-dimineață, am scos slow-cooker-ul afară, am tăiat morcovi, cozi de asparagus, dovlecel, țelină și niște varză, am pus și puiul – spălat bine – și am setat totul la 8 ore. Iubiții mei câini aproape că se clătinau de poftă.

Pe la patru după-amiază, am adus vasul cu supă în casă. Cățelușii, plictisiți, au dat din coadă agale, au mirosit puțin și apoi s-au dus să se bată.

Eu, în schimb, am scos capacul de pe oală, am amușinat adânc și, așa, m-a găsit Irina: cu capacul în mână, în fața oalei cu supă, cu balele curgându-mi râuri-râuri.

Mirosea Dumnezeiește!