Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Unu

Era începutul anilor 2000 și tocmai avusese loc Marele Merger între compania britanică la care lucram și un Gigant de pe Wall Street. Ne-au spus că era un “Merger between equals”. Poate că eram eu bun, poate că le plăcea că lucram și în weekend, dar m-au păstrat în echipă. Așa că am trecut de la sediul din Times Square la sediul din Wall Street.

Eram, totuși, destul de bun la ceea ce făceam, și repede am ajuns să fac training cu echipa cea nouă, în Excel, PowerPoint, să creez șabloane, manuale, și altele. Corel Draw era altă poveste, numai eu foloseam acest program, eram cam expert în el, dar superiorii au decis că toată lumea trebuie să învețe. M-am așteptat să fiu numit profesor de Corel, dar surpriză, au ales o doamnă din UK ca trainer. Și acum începe distracția.

Ne-am adunat într-o sală, ea ne-a predat lecția (via video link, în 2000 era o chestie) și ne-a dat temă de casă. Am făcut-o cât se poate de bine, adică perfect, și a doua zi am primit feedback. Îmi spunea ceva de genul: “pentru un începător ai făcut destul de bine.” M-au apucat piticeii și m-am umflat în dreapta, și ego-ul a dat pe afară.

Am trimis un e-mail doamnei profesoare, crezând că umorul meu subtil și sarcastic va fi apreciat, dar, surpriză, nu a fost tocmai bine primit.

A doua zi, ce mai freamăt, ce mai vuiet!

Șefa m-a chemat în birou și timp de două ore a șters cu mine pe jos. Se pare că umorul meu românesc și sarcastic nu era deloc pe placul lor. Chiar în Regatul Unit al Marii Britanii s-au simțit ofensați, și s-a ajuns până la lacrimi, izvoare, cascade. După acel meeting, am fost sfătuit să aplic regula celor 24 de ore: dacă în 24 de ore mai am de gând să răspund într-un mod acid, e ok; de cele mai multe ori însă, cam în 98% din cazuri, ajungeam să consider că nu merita să trimit niciun e-mail.

Doi

Arizona, 2006-2007, pe undeva pe acolo. Corporație. Sala de mese. Cuptoare cu microunde, farfurii de carton. Nu senzaționale, dar îți faci treaba cu ele.

Într-o bună zi, dispar cartoanele și apar farfurii de așa zisă spumă, o jale de plastic sub-ordinar și recunoscut de otrăvicios, deși ei se jură că nu e. N-am fost atent, mi-am încălzit mâncarea, s-a făcut gaură în farfurie, s-a umplut mâncarea de mizerie de-aia topită.

Îmi încalc regula celor 24 de ore și trimit un e-mail la Resurse Umane, unde scriu, ceva de genul: “Dacă vreți să faceți studii asupra efectelor farfuriilor de plastic topite în mâncare asupra angajaților, faceți o listă cu voluntari – eu sigur nu sunt interesat.”

A doua zi, ce mai freamăt, ce mai vuiet!

Mă cheamă șeful în birou, cu un amestec de furie și amuzament pe față. Îmi spune: “Cei de la Resurse Umane voiau să te dea afară, dar le-am explicat că vii dintr-o altă țară, că ai un umor diferit și că engleza nu e limba ta maternă, așa că nu știm ce ai vrut să spui cu adevărat. Și ei au zis să-ți spun că dacă nu-ți place sau îți aduci de acasă, sau îți cauți un job cu farfurii de hârtie.”

Așa că am început să îmi aduc farfuriile de acasă.

Trei

Undeva în Statele Unite, 2024. Lucram de acasă pentru o corporație uriașă, Dire Straits în fundal, “Money for Nothing”.

Într-o întâlnire importantă pe Teams, se discuta despre curățarea dinților cu sfoară dentară (floss) la dentist, gratis. Fără să stau prea mult pe gânduri, am tastat: “Money for nothing, floss for free”.

Cinci secunde mai târziu, o colegă scrie: “Ai scris asta ca să fii amuzant sau ca să nu ajungi la Resurse Umane?”

În acel moment, am înghețat!

Și am tăcut, deși aș fi avut atât de multe de spus …

[pentru cine nu știe “money for nothing, chicks for free ” e originalul]

Sfârșit?

Șeful îmi spunea: “Stefan, eu abia mă țineam să nu râd când le vedeam pe fetele de la Resurse umane enervate, mie mi-a plăcut e-mailul, dar fii atent că e totuși corporație mare și nu au simțul umorului. Norocul tău că nu aveau regulă pentru așa ceva și m-au lăsat pe mine să vorbesc cu tine. Mai ușor cu părerile personale.”

Cosmin îmi spunea mereu: “Băi tată, tu cu umorul și sarcasmul tău o să dai de belea. Dacă nici eu nu știu întotdeauna când faci mișto și când nu, cum vrei să știe încuiații ăia? “

Și cum eu serios nu știu să fiu, tac. În două limbi, tac. Și la fiecare sfârșit de an, la evaluare, mi se spune: “mai vorbește și tu, să te cunoască lumea!” (regula de aur la corporații fiind că în meetings, spui orice, indiferent cât de mare e prostia, numai să te audă lumea și să știe de tine, regulă care se bate cap în cap cu ce îmi spunea unchiul meu: “Bubiță, dacă n-ai ceva deștept de spus, taci, că lumea e plină de proști care vorbesc.”)

“Lăsați”, zic eu, “mai bine nu vorbesc.”