Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Staten Island, 1998

Ideea principală a acestei scrisori e că mi-am luat mașină, după multă chinuială și ani mulți de așteptare și dorință, că mă simțeam ca fata aia din “Luceafărul” care tânjea ca proasta după stele(?).

Sentimentul se acutiza pe fiecare zi ce trecea, după ce în România mă ofticam când o vedeam pe doamna rrrrromă ce vindea semințe coborând din Mercedes, aici îi vedeam pe niște mexicani prețioși călărind tot felul de limuzine. Mă tăvăleam de frust, mă umpleam de ciudă că am făcut tone de școală și mă pipileam pe ea de diplomă (să nu înțelegeți din asta că mi-am cumpărat mașina cu diploma, nu, am cumpărat-o cu dolari).

Precum vedeți, ciuda mi s-a mutat de pe țigani pe mexicani, dar numai un sfert din ea, restul stă tot pe ciori, că doar i-am văzut 33 de ani zi de zi; pe ăștia nu îi știu decât de vreun an jumate și, în afară de faptul că arată ca niște jumătăți de oameni cu jumătăți de creier și vorbesc și acționează în consecință, altceva nu mi-au făcut. De fapt nu mi-au făcut nimic.

Bre, cu cumpăratul de mașini e cumplit aici. În discuțiile purtate cu diverși, mai mult sau mai puțin apropiați, am primit următoarele sfaturi:

• nu-ți lua mașina de la geambaș, te trage în piept
• nu-ți lua mașina de la propitar, te păcălește
• nu-ți lua mașină nouă, e scumpă
• nu-ți lua mașină veche, se strică
• nu-ți lua mașină americană de 4 cilindri, nu știu să le facă
• ia-ți mașină japoneză, sunt fiabile
• nu-ți lua mașină japoneză, sunt prea mici
• ia-ți mașină mică, ești începător
• ia-ți mașină mare, ești începător
• ia-ți mașină nemțească, că nemții fac lucru bun
• nu-ți lua mașină nemțească, sînt scumpe rău piesele
• nu-ți lua o mașină care să-l tenteze pe un puțoi de 20 de ani, se fură
• ia-ți Hyundai, …

Tata, nu te supăra, dar aici Hyundai-ul se dă ca rest dacă iei un Lincoln nou și nici atunci nu e sigur că proaspătul posesor de Lincoln acceptă Hyundai-ul.

Făcând eu o flotare logică în urma acestor sfaturi, nu a ieșit nimic! Am mai făcut una, tot nimic! Până la urmă am făcut febră musculară la creier … și tot nimic!

Atunci am început să cheltui bani și să gândesc singur (ordinea e aleatoare, dar în urma gândirii m-am ales cu o durere de cap crâncenă): am luat tot felul de reviste, revistuțe, broșuri și broșurele, rapoarte și raporțele despre mașini, istorie, performanțe, evaluări, târguială, tocmeală, teste… Până la urmă doar două din ele au fost cu adevărat utile, și le recomand oricui:

1. Consumer Reports = Raportul Consumatorului – o revistă din care reiese clar ce mașini au fost OK din ’89 încoace, și de ce. Chestia asta defalcată pe fiecare tip de mașină vândută oficial în USA și analizată la rândul ei pe componente: transmisie, suspensie, motor, electric …
   Consumatorul american fiind, zic ei, prin definiție idiot, sau analfabet, sau amândouă, editorii au încercat să facă raportul cât mai ușor de înțeles și l-au făcut cu biluțe colorate: de la negru-tot, care e jale, până la roșu cu punctuleț, care e cel mai brici dintre cei brici, “cool”, marfă, mese, și alte superlative lingvistice de pe 2 continente. Studiind eu revistuța, a ieșit destul de clar că mașinile japoneze sunt date dracului și dacă vezi o zonă cu punctulețe roșii, atunci poți să fii sigur că e vorba despre un Jap.

Dar pe mine, de, mă rodea curiozitatea, unde sunt americanii, că parcă și astia aveau ceva industrie auto: bă, tată, bă, numai negru era la ei, la alea de 4 cilindri (și i-am dat repede dreptate lu’ libanezu’ al cu sfatul nr. 5); la cele de 8 cilindri, treaba stă mai roz. La nemți era OK, și la Hyundai, tată dragă, nu era nimic, că nu aveau date, că nu cumpără lumea și deci, nu are cine să-și dea cu presupusa.

2. A doua era o broșurică mișto: “Cum să fii mai ‘oț decât cel mai ‘oț”, în traducere liberă, cum să te tocmești cu dealerii, cum să le spui că mașina lor e de rahat (dar atunci tu de vrei s-o cumperi, răsare imediat un pui de întrebare), cum să te ții băț la bani, și tot felul de șmecherii ca să mai reduci din preț cu vreo 5-600;
   plus o secțiune în care ți se dădea prețul la mașini vechi, prețul după care lucrau ăia de la companiile de asigurări, și după care preț puteai să-ți dai seama dacă dealerul umfla sau nu prețul.

În urma studierii revistelor m-am ales cu ceva cunoștințe și cu o părere clară despre ce NU trebuie să iau: mașina americană de 4 cilindri. Nemțească, din păcate, nu, scumpe cu spume, chiar vechi fiind.

Deci mai rămâneau japoneze și americane mari. La Japonezi, preferințe nu prea aveam, dacă îmi convenea anul și prețul, luam. La mașinile americane, se luau prin eliminare: Lincoln, nu, e de lux, Cadillac, la fel, Crown Victoria, riști să fie de pe taxi sau de la poliție și să fie hârbuită, și tot așa, că dacă e să fii cârcotaș, îți iei mașină de călcat până la urmă. Oricum, un lucru era clar: mie îmi trebuie o mașină care să meargă, să nu-mi facă probleme, cunoștințele mele despre automobile fiind clar limitate la cele patru roți ale mașinii, bașca una de rezervă, plus un volan.

Și m-am pus pe căutat: prin ziare, pe Internet, prin reviste cu dealeri, prin curți de oameni, doar-doar o fi vreuna cu anunț de vânzare pe ea.

Prima găsită a fost una albă, mișto de tot, în față la grădiniță la ăla mic [Absolut colosal, fără nici o legătură cu mașina, am aici în birou doi colegi care se contrazic, și pe ce credeți: la mine în țară bananele sunt mai mari, ba la mine, ba la mine, ba la mine sunt mai galbene, ba la mine sunt mai lungi, băi, moooor, nu mai pot, parcă s-au dat jos din copac acum, s-au întâlnit la rădăcină, și-și dau cu nuca de cocos în cap, sunt urgieeeeeee ‘ntunecatele, gata că mor!], așa deci, am văzut una, tuști pe ea, 18,500 dolărei – mi-a înghețat zâmbetul ăla tâmp pe care îl am mereu pe față aici că așa se zice că e de bon ton în țara asta, să rânjești tot timpul ca boul sau ca vaca, de, depinde de sex, în fine, era un Cadillac de colecție, Northstar nu-știu-cum, făcut în 97, nu-i mai plăcea cocoanei că nu-i încăpea băsănăul pe scaun, îi trebuia mașina de aia cu fotel, că scaunul era prea mic.

Am mai fost pe la un dealer, am mai văzut una americană de 4 cilindri, parcă era o scrumieră de Mercedes, am mai văzut o Honda, nu aveai unde să pui o valiză într-însa, și la noi trebuie, nene, că atunci când se pleacă sau se vine, parcă se mută lumea (de fapt când se pleacă, că când se vine valizele sunt supte, stau cu pereții lipiți, și când se pleacă sunt ca niște burdufele, de pline ce sunt, hehehe). În fine, motivația cu valiza e tâmpă, așa, hai să mai umplem pagina, de fapt, știți voi, aici e o comunitate pe care toți o înjură, dar pe șest o cam admiră, evreii, măi. Și ăștia numai tancuri au: nu vezi la ăștia în bătătură ceva mai mic de V6.

Și într-o bună zi, adică așa, pe sâmbătă, iată-o, pe ea, cea mare, cea lungă, cea frumoasă, mânca-i-ar tata bujiile ei de frumusețe, ei bine, am găsit mașina.

O scurtă descriere:

pentru fete: culoare bleumarin închis metalizat numai puțin, interior cafea-cu-lapte, de catifea, cu mochetă pe jos la culoare

pentru băieți: 76,000 mile, motor V8, 4.6 litri, ABS, Airbag, AC, power doors, power seat, power windows, … Preț total 7,500.00$ (6000 mașina, 500 taxele, 130 inspecție + numere, 640 cauciucuri noi Goodyear Eagle RSA, de alea de țin cuiul într-însele cu lunile, ultimul răcnet, filtre, mecanici, verificări, frâne, aliniere, … de restul banilor) (aici intră iar broșurica nr. 2 care zice că prețul asteia ar fi cam 8,900 la cât e de veche și câte mile are, deci era mai ieftină, deci tocmai bună de luat, dar de ce era mai ieftină, ce nu e bun la ea? Și putem să o ținem așa 3 săptămâni).

Mașina am văzut-o când eram cu Stamo, m-a dus el la un geambaș de mașini, zicea el, singurul care merită din Staten Island, o grămadă de colegi și-au luat de la el și sunt mulțumiți. Bineînțeles că el îmi arăta mașini mici, eu am văzut-o pe asta și am notat-o pe carnețel, am mai notat și altele și am plecat. După două zile, am luat un ziar, am mai scos de vreo șase mașini în Queens, am mai dat niște telefoane, dar înainte de orice, am mai vrut s-o văd odată p-asta, nu-mi ieșea de loc din cap; am tăbărât pe lonel, a zis că merge s-o vadă și uite-așa, miercuri făcurăm un “appointment” cu dealerul. Și merserăm, o văzu, o plăcu, o conduse, și zise că după el e OK. Cosmin însă, nu și nu, el voia un GMC Jimmy, alb, cu ciclam și verde prăzuliu; asta e una din mașinile la care se spune, NU, nu o cumpăra. L-am luat de un hartan și cu greu l-am urcat în mașină. În fine, după asta am chemat un mecanic cu laborator mobil să se uite la mașină, a venit ăla, un bagabont, a pus un stetoscop pe motor, un aparat pe nu știu unde dracu și a zis că e ok; a mai dat și el o tură și a zis iar că e ok. Mi-a umflat 100$ și s-a cărat. Cred ca luat 100 și de la dealer. După care a urmat tocmeala cu dealerul, conform broșurii numărul 2. Cred că dacă mă auzea autorul, închidea prăvălia și-și punea cartea pe foc. Prețul inițial a fost 6,495.00, io m-am dus bumbena la dealer și i-am zis că-i dau 6000 pe ea, cash. Și ăla a zis că bine și cu asta s-a terminat tot. Am mai dat 250 pe o asigurare, prima rată, restul până la 750/6 luni o să vină lunar prin poștă. Și am luat-o. (Între timp pe Cosmin l-am azvârlit la grădi, să ne mișcăm mai repede). Și am dus-o acasă. Eu. Proprietarul. Toată ziua nu m-am gândit decât la voi, ce bine era să fi fost și voi să ne bucurăm cu toții. Sunt tare fudul cu ea, e luată pe munca noastră, e prima mașină pe care am văzut-o aici acum un an când ne-am mutat în SI și i-am arătat-o Irinei pe stradă și i-am spus atunci: “ce-ar fi să ne luăm și noi una ca asta?” Și ne-am râs pe noi și am zis: “E! American Dream!”. Era perioada aia mișto când mâncam pe lăzi de bere și stăteam pe lăzi de bere și dormeam pe salteaua aia veche care puțea. Și uite că am luat-o! Mă întreba mama ce e aia “american dream”; uite asta ar putea fi un exemplu: ți se pune pata pe câte o chestie, muncești de te caci pe tine, o faci, ești mulțumit, ți se pune pata pe alta, și tot așa. Depinde de vis, cât e de mare. Mamă, mașina e ca aia a moșului care ne-a dus atunci la Nome și care nu știa să deschidă ușile. Identică. Mai puțin culoarea. În schimb eu nu știu să aprind luminile: nu înțeleg cum vine chestia aia că se aprind singure la lăsarea serii și reglezi tu de undeva dacă să fie mai beznă sau nu. (?)

În fine, hai să trecem mai departe la ziua de miercuri care nici pe departe nu e terminată și devine din ce în ce mai interesantă. Bunicule, tu după ce ți-ai luat mașina de ocazie, ți-ai făcut “alignment” la ea? Câți mecanici au văzut-o? M-am dat dracului!!!

lonel tot trăgea să-mi schimb cauciucurile, că pe mașină sunt alandala, fiecare de alta firmă, tocite diferit, ș.a.m.d; eu cam oscilam, alți bani, altă distracție. Deci am ajuns cu mașina acasă, gazdele au ieșit repede să o vadă și Saul a început să-și dea cu părerea și cu scuipatul că-i trebuie cauciucuri noi și verificate frânele, că asta e cel mai important aici, asta te scapă de necazuri cu atâția demenți pe stradă… m-am lăsat convins, că prea ziceau 2 cu foc, și amândoi au ceva experiență de condus în NY, așa că lonel a lăsat-o pe a lui în bătătură și am plecat cu a mea la aranjat. Când am dat colțul, încă mai auzeam în urmă “…es, …es”, și mai cădea câte o particulă de scuipat pe lunetă: era Saul, care tot mai spunea ceva de tires și de brakes. Primul lucru am fost să căutăm cauciucuri, am găsit pe undeva prin Brooklyn, că sunt cam rare, fiind cam scumpe, ăștia nu le țin în stoc, au trebuit comandate și garajul din Brooklyn s-a mișcat repede și le-a adus, mai ales că i-am plătit și cash, ceea ce nu mi-a mai pus taxele la socoteală, adică am salvat vreo 60$. Și a început minuneala mea cea mare văzând ce sculițe au ăștia pentru service la mașini; poate că tata știe, dar eu fiind pentru prima oară, m-am minunat tot. Am constatat următoarele:

• •cauciucul vechi se scotea cu un aparat special, care apasă și rotea excentric în același timp, înlocuind în 10 secunde cele 2 ore de chinuială de care aveam parte în RO, plus 2 litri de țuică și 5 vecini
• cauciucul nou s-a pus tot în fo 10-15 sec, după care a fost conectat la 2 senzori și cățărat pe o mașină de învârtit și imediat a apărut pe un ecran unde trebuie puse greutăți și de cât, pentru ca echilibrarea să fie perfectă

Am plecat mai departe la mecanicii lui lonel, să vadă mașina așa cum trebuie și să-i mai schimbe un filtru, un ulei, dacă e cazul. Tipii erau niște indieni haiosi, iuți, că de, în NY time is money, nici nu s-au uitat la mașină până nu au urcat-o pe rampă sus de tot, au luat o lampă ca un reflector și au început să o studieze pe dedesubt și prin găurițe. Concluzia a fost că în regim de mașină de om normal (deci nu de business) ar trebui să reziste fără probleme încă vreo 3-4 ani, fiind bună. Frânele mai țin încă 1 an, dar dacă țin neapărat pot să le schimb după 6 luni, mi-a schimbat filtrul de ulei, uleiul (evident), filtrul de benzină, bujiile (să știi, tata, că la un motor de 8 cilindri ai 8 bujii, știai? Io am avut o adiere de intenție să-l întreb pe ala ce dracu face cu o sacoșă de bujii pe lângă motorul meu, dar bine că am tăcut); are ceva rugină pe dedesubt, dar nu în locuri esențiale, și oricum, mașina are o tablă dată dracului. Nici nu se pune problema de praguri ruginite, sau să-ți cadă podeaua, sau alte criterii care se aplicau la Dacie.

Am terminat aici, am plătiți preț de taxi, că m-a luat lonel pe contul lui, și am plecat să facem “alignment”-ul, adică alinierea roților și a volanului. Mi-a trebuit o jumătate de oră bună să înțeleg rostul operației, și nici acum nu știu ce dracu a făcut ala la mașină, la bara de direcție, la volan, la roți. Hai să vă spun care e scopul; în RO șoferii cu experiență au un obicei: întorci cauciucurile tocite pe margine pe partea cealaltă ca să se tocească uniform; bun, în urma alinierii nu se mai tocesc haotic, nu mai atacă virajele mai mult cu exteriorul decât cu mijlocul sau cu interiorul, ci indiferent de ce faci, mergi drept, cotesti, … suprafața de contact între cauciuc și șosea este optimă. Ați înțeles? N-am explicat eu prea bine, dar când veniți aici mergem și vă arăt că cică se face o chestie de asta la fiecare 20,000 mile.

Actiunea a decurs cam așa: mi-a cățărat mașina pe o rampă specială, mi-a pus niște aparate cu senzori și raze la roți, la direcție, și a dat drumul la un computer. Și pe ecran a apărut mașina, văzută de jos, de fapt roțile, volanul și niște alte chestii scrise acolo pe care nu le știu. După care domnul mecanic, un negru teribil, care timp de 2 ore cât a lucrat nu a scos o silabă, și care a făcut o treabă de doctor, meticuloasă-meticuloasă, cu mănuși de chirurg și cu mască, deci, domnul mecanic a spus el computerului că este vorba despre un Mercury,… și în dreptul roților au apărut niște săgeți, computerul ala a gândit oleacă și BUM! Ecranul s-a umplut de roșu, tot felul de unghiuri și unghiulețe; mai, și a început ala să trebăluiească pe sub mașină și prin mașină, să zgarme în motor cu o cheie de 1 metru și alte chestii despre care v-am spus anterior că nu am înțeles nimic din ele și nu-mi schimb părerea, habar n-am ce-a făcut, dar după 2 ore pe ecran era numai verde și cu unghiurile alea discutai la nivel de sutime de grad. I-am mulțumit frumos cu o hârtie de 10$, am plătit 37$ la casă, și am plecat la vedere la nepoți, care mureau să vadă mașina, mai ales că ea fiind înainte proprietatea guvernului, și eu fiind un tip cu oareșce imaginație, le-am spus că a fost la FBI. Mamă, și când au văzut-o băieții, au sărit ca doi ogari să o caute de gaura de glonț. Dezamăgire, gaura de glonț nu avea, dar are niște lumini în tavan, mama-mama și are și cruise control cu care s-a jucat lonel cel mare tot drumul (știți, e d-aia, te sui în ea și te culci) și la alea care te protejează de soare are și oglinda cu luminița în care să te machiezi, ceea ce Alma a fost tare tulburată. Căcaturi, comparativ cu mașina nouă a lui, dar de, iau ochii.

Într-un târziu am ajuns acasă, a văzut și Irina pe ce a cheltuit 7,500$, s-a bucurat, prima mașină, eveniment mare, doar cot la cot am căutat și am gândit acolo ce și cum să luăm.

Și a venit ziua 2-a când a trebuit să merg și eu cu ea. Aici ideile sunt destul de simple: nu știu unde începe, unde se termină și unde e dreapta mașinii = parcarea e un poem.

Nu știu câți au mai fost obligați să învețe cu copilul pe bancheta din spate, dar pot să vă spun că este un sentiment deloc plăcut, care mă obligă să fiu extrem de atent și mai mult decât prudent.