Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Iar e preotul pus pe Maxi Slujbă, versiunea lungă, de sărbători. De la 9 la 11:30, cel puțin, parcă e plătit la cuvânt. Încep s-o invidiez pe doamna blondă care vine la 10 jumătate, cu alai și toate cele. Strică tot aranjamentul de pe masă, își pierde șirul părintele, mai apare încă o masă pentru domnia sa. Mi-a spus Irina cine e și de ce face așa, n-o iubim, dar nici n-o urâm, că sîntem în biserică. O indiferim. (O să povestesc altă dată despre Dacul, Blonda, Bioenergetul. Nu e momentul acum.)

Am trecut la lumânarea doua pe colivă și lumea în biserica a început, discret: “Dumnezeu să-i odihnească, dar hai mai repede, părinte, că se acrește coliva, se răcesc sarmalele, se strică salata de vinete.”

Discuții păgâne cu foștii colegi de clasă:
Ș: “Sfatul zilei: Azi sînt Mucenicii, ziua Onomastică a celor ce n-au nume de sfânt.
Dacă aveți pe cineva, spuneți-i La Mulți Ani.”
C: “Give this playlist a listen: 44 Pahare de Măcinici 🙂 on Spotify
Ca un fel de zi a tuturor sfinților. Interesant e ca sunt 40 de mucenici și se beau 44 de pahare, de unde or veni cei 10% in plus?”
V: “TVA, 10%”
Ș: “Note to self: chiar dacă telefonul e pe Mute, când deschizi un playlist Spotify, se aude. În biserică.”
V: “Nașpa”
Ș: “Eram la Aleluia, n-au auzit decât cei de lângă mine, enoriașii erau în cântări, cu suflet. Numai păgânul de Popescu…dă-i cu “I can get No Satisfaction”
Dar cred ca doamnei de alături i-a plăcut, mi-a dat un mare pahar cu vin, de care mă ocup în timp ce Doamna mea conduce și pohtește.”

Obiceiul nostru este ca, după Veșnica Pomenire, când Părintele zice că gata, ne luăm coliva, colacul, și vinul, și pornim spre casă. Punem în casolete, în păhărele, aplicăm Shortest Path Algorithm și purcedem să facem turul prietenilor. La biserică, nici nu dăm, dar nici nu luăm.

De această dată, Mama unui prieten: “Nu plecați, am ceva pentru voi în mașină. Și am și un pachet. Hai, veniți înăuntru.”

Până am găsit-o (pe doamna mama) la locul de masă și pomeni, căpătasem deja o farfurie cu sarmale și doi mucenici moldovenești. În drum spre dânsa, auzisem un domn că are vin de casă, am făcut ce am făcut, dreapta-stânga-joc-de-glezne, mi-am păcălit jumătatea cea cu acte, am primit un pahar cu un vin roșu, bun. Tăricel. M-am despărțit cu greu de dânșii, adică de Domnul și de vinul său, dar Doamna mea tocmai mă găsise iar și mă trimisese după sarmale. La scurta mea zvâcnire de personalitate, când am zis că nu mă duc, mi s-a spus, scurt: “Eu sînt timidă și tu ești gras. Să fie în viță de vie.” I-am spus”La revedere” domnului și am plecat, trist. Am citit o înțelegere complice în ochii săi.

Am mai primit vreo două sacoșe/pachet, și niște casolete cu diverse. Unele persoane le știam, vin la fiecare sărbătoare religioasă, altele erau nou venite, dar toți au ceva în comun: dragostea cu care gătesc și fac pachetele, tristețea nemărginită, și dorul după cei plecați. Nimeni nu face parastas să se distreze, toți fac cu gândul la cei dragi. Erau persoane la care era coadă la mâncare, veniseră cu oala, erau și persoane mai reținute, cărora parcă le era jenă să ofere din mâncarea lor. Pe dânșii i-am iubit cel mai mult și le-am cinstit bucatele.

Între timp situația a devenit cel puțin jenantă. Am primit mâncare pentru o săptămână.

Aș vrea ca măcar o dată să pot sta, după ce se liniștește totul, și să le ascult povestea. Acum însă, ne-am grăbit spre casă, să nu se strice ce era in portbagajul care, între o timidă și un gras, se cam umpluse cu mâncare. Cealaltă opțiune, să ținem totul în mașină, la aer condiționat, la rece, nu era viabilă, AC-ul la mașină tocmai se stricase.

Acasă, deschizând pachetele, parcă îl vedeam pe Cosmin al meu râzând și dând ochii peste cap:
“Așa, așa, ia vezi, e brânza aia în termen? E! Oooo, punguțele alea sînt bune. Nu le arunca. Tot la sindromul de punguță ați rămas? N-ați graduat la cutiuță? Hai, că și cutiile alea de plastic sînt bune, au pus fetele the good stuff. La trei casolete și patru pungulițe, nici nu-ti mai trebuie mâncare.”