Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Mormântul Familiei de la Hulubești

Am lăsat postul cu Hulubești-ul la urmă pentru că mi-a fost cel mai greu să-l scriu.

….

Motivul cel mai important pentru care am venit in România a fost să duc la Hulubești crucea temporară numărul unu, care a fost la Cosmin pe mormânt. Am fost în misiune.

În primele zile (până a venit crucea temporară numărul doi, pe care o comandasem noi de pe amazon – de lemn tratat, cu poză, și cu vorbe, să ne țină cel puțin un an) am avut nevoie de o cruce pentru înmormântare și pentru mormânt: nepoata Amanda a îmbrăcat o cruce metalică într-un fel de răchită si a decorat-o cu ferigă artificială. Popa a cântat-o, a sfințit-o, și când s-a pus problema plecării mele în Romania nici n-am ezitat, am luat-o cu mine. Am mai luat și niște flori artificiale (iartă-mă, Tata, dar cum nu are nimeni grijă de mormânt, ar fi arătat urât cu naturale uscate).

Cum am mai spus, primul drum a fost la Hulubești, în aceeași zi în care am aterizat. Am aterizat la 0:30, am plecat spre Hulubești, cu Uberistul meu de anul trecut, pe la 10:30 (care Uberist nici nu mai făcea Uber, dar s-a bucurat când m-a auzit, știa el de ce, și-a luat o zi de concediu).

L-am pus pe Cosmin lângă Bunicii lui cei mai iubiți (“de pe planeata asta”, cum spunea el) și, dintr-o dată, am simțit un val de liniște interioară care mi-a inundat sufletul. Această liniște a fost ca un ghid pentru mine în toată vacanța care a urmat. M-am simțit binecuvântat și relaxat. A fost ca și cum toate grijile mele ar fi fost luate de pe umeri. A fost o experiență spirituală incredibilă.

Liniștea și relaxarea m-au însoțit până în Phoenix. Chiar și drumul lung, de aproape 23 de ore, a fost suportabil. Am trecut cu bine și de vama, unde vameșii au fost, surprinzător, de treabă. Dar, o oră mai târziu, magia s-a rupt. Au rămas doar amintirile.

În curtea bisericii, mormântul arăta tare neîngrijit: toată munculița noastră de anul trecut, cu Anca și cu Mișu, se dusese pe apa sâmbetei. Buruienile nu numai că învinseseră, dar își aduseseră și ajutoare. Era o buruieneală și o ierbăraie, parcă plantasem buruieni. Și arbuștii tuia, pe care i-a plantat tata de mici, s-au făcut ca un gard viu uriaș în jurul locului de veci.

Am făcut cât am putut, adică foarte puțin, din lipsă de timp, am așteptat să se întoarcă Anca de pe unde a fost, pe urmă a așteptat ea să mă întorc eu de pe unde am fost și, în sfârșit, înarmați cu scule, am luat din nou drumul Hulubeștiului, să încercăm să facem o pârtie și să curățăm un pic.

Anca a trecut la munca de detaliu și finețe (adică buruieni și viță sălbatică), eu la tăiat multe crăci de tuia – după vreo oră o văd pe a noastră dând cu periuța pe bordură.
“Ce faci, dragă? Te plictiseai cumva? Ai terminat vița sălbatică?”
“Ești bărbat, nu înțelegeți voi cum e cu detaliul.” Și a dat cu periuța pe toată bordura, de jur împrejur!

După încă o oră, mormântul arăta chiar bine, fără viță, fără buruieni, poarta se închidea și se deschidea ușor (pentru că următoarea persoană care va veni acolo tot Anca o să fie, la iarnă, și a trebuit să fim siguri că poate intra).

Și când mă pregăteam să propun să ridicăm ancora (mă lovise foamea) scoate dânsa dintr-o sacoșică niște tot felul de bunătăți, am mâncat în liniște, în curtea bisericii, un picnic spontan, fără grabă, am stat, am cugetat oleacă, am mulțumit lui Dumnezeu că am putut face treaba, că am ajuns întregi și sănătoși.

Mi-am luat la revedere de la cei dragi și am plecat foarte mulțumit spre București, să mâncăm o ciorbă de burtă, la Hanul Berarilor, unde ne-am întâlnit cu prietenii. Și uite așa se leagă poveștile între ele.

Ne revedem la anul!

---

În Loc De Încheiere

Prieteni, vă mulțumesc!