Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Instantanee Bucureștene

În București am stat vreo cinci zile, zile care au fost foarte pline, de dimineața foarte devreme până seara târziu (ceea ce e foarte neobișnuit pentru mine). Nu pot (și cred că nici nu vreau) să spun poveștile în ordine cronologică. Le spun cum îmi amintesc.

L’Obeur, mon amour (Oborul, dragostea mea)

Suc de mere proaspăt – făcut dintr-o singură varietate sau dintr-un amestec de mere, gutui, pere, și puțin ghimbir! L-am întrebat pe vânzător: “Care are mai puțin zahăr și este o alegere bună pentru diabetici?” S-a uitat la mine ca și cum nu ar fi înțeles întrebarea, a avut un scurt moment de derută, apoi a arătat spre o sticlă și a spus: “Asta!” Nu a putut să explice de ce, dar aceea a fost alegerea lui. Am zâmbit în sinea mea și am luat. A doua zi, am trecut pe acolo și lângă suc era o etichetă nouă: “Suc de mere pentru diabetici! Foarte puțin zahăr!”

Mi-am încălcat promisiunea de a folosi numai poze de anul acesta și am inserat și poze mai vechi în film.

Am crescut în zonă, acum am luat un airbnb tot pe acolo, tradiția este ca primul drum în București să îl fac la piață, la Obor, anul acesta am încălcat-o, primul drum a fost la Hulubești, apoi la Brașov. Rușinat tot, am ajuns la Obor abia în ziua a treia, să iau brânză cur de oaie, pâine de Covasna, și niște legume pentru Deltă. Anul ăsta n-am fost la Terasa Obor, dar se compensează cu anii trecuți.

Târgul Agricol

Am un talent deosebit de a descoperi tot felul de locuri cu mâncare. Veneam din Cișmigiu și mă dădeam cu troleibuzul spre Obor. Aveam deja vreo două ore jumătate de mers pe jos, pentru mine era multicel, eram tare ostenit. Ieșisem prin spate, pe Sărindar, pe la Capșa, Cercul Militar, la Universitate, evitasem strategic librăria Humanitas, la Coada lui Mihai am urcat în troleibuz.

La Ministerul Agriculturii, muzică, antren, dans, mâncărică, “Târg agro-alimentar de produse tradiționale”, cum spunea un afiș uriaș pe care n-aveai cum să nu-l vezi. Deci, l-am văzut și, fiind vorba de produse, și nu orice fel de produse, ci tradiționale, oboseala mi-a dispărut ca prin farmec, am sărit din troleibuz, și m-am dus să văd despre ce vorba. Mie nu-mi prea place muzica populară, dar muzica de acolo era chiar bună. Bineînțeles, am făcut un film, poze, am cumpărat vin, după ce mi-am întrebat o prietenă “Vrei roze sau roșu?” și ea a zis “Da”, am luat câte o sticlă din fiecare. Și mi-am luat și un litru de must pe care l-am băut când am ajuns la apartament, cu o pastramă cumpărată din Obor, ceea ce a avut un efect aproape instantaneu și am stat în casă aproape toată seara. Cuvânt cheie – aproape.

În faptul serii a apărut o invitație la o plimbare la șosea, n-am zis nu, și așa am ajuns să cunosc o pereche de nemți, prietenii lui Dragoș, cu care apoi m-am mai întâlnit de vreo două ori. Domnul era neamț-neamț, original, de multe generații. Doamna era din Israel, evreică originală, de multe generații. În mod normal acestea sînt amănunte total nesemnificative, dar interesant este faptul ca mama doamnei, care doamnă este bunică, deci mama dânsei este străbunică, și Coana Mare este în armata Israeliană și luptă pe front.

Și, ușor-ușor, ajung și la restaurantele pe unde am fost.

Popescu, un fin critic al artei culinare – HA!

Trei români și doi germani căutau un restaurant, seara, în București. E ca începutul unei glume. Calea Victoriei, Ateneu, Piața Palatului, Țeapa, Piața Universității, Banca Națională, Marmorosch Hotel, un pic de centrul vechi, Carul cu Bere, unde găsim loc! La o masă afară, bătea un pic vântul, răcorică, dar era Carul cu Bere, unde de obicei nu găsești nici un loc deci, am rămas. Când au început cucoanele să dârdâie ne-am dat seama de ce am găsit loc. Ele au primit o păturică, noi o țuică mică. Am mâncat scump și destul de prost. Sau destul de bine, depinde cum vezi paharul, jumătate plin sau jumătate gol. S-a dus farmecul pe care îl avea când mergeam acolo în studenție, acum este mai mult o atracție turistică. Frumos înăuntru, program folcloric, muzică, turiștii torceau de plăcere, dar vedeam o oarece derută în ochii lor: parcă mâncarea nu era chiar așa cum trebuie, lipsea ceva. Mie, personal, îmi era un pic jenă. Celor de la Caru cu Bere, nu. La papanași au mai spălat rușinea, dar sincer, mâncasem mai buni la Hanul Berarilor. Merită să intri la Car doar ca să faci un pipi și să arunci un ochi.

Ne-am spălat rușinea peste vreo două zile la Hanul Berarilor Casa Elena Lupescu, pe Pache, vis a vis de Liceul Mihai Viteazul. Eu mai fusesem acolo cu câteva zile înainte, când m-am întors de la Hulubești, cu Anca, și am făcut o spontană cu prietenii, cu Dragoș, cu Sanda, cu Florentina, m-am bucurat mult că au venit toți. Ne-a plăcut, am mâncat bine, papanașii au fost mult mai buni decât la Caru’ cu Bere. Chelnerul, unul Alex, două clase peste șmecherul de la Car (nu că aș avea ceva cu Caru cu Bere, nuuu, dar eu pe acolo nu mai calc).

Că tot a venit vorba de restaurante, am intrat cu Anca la un restaurant mititel, de cartier, Bistro HB. Ni-l recomandase un tânăr care fuma entuziast în fața unui restaurant închis, păzea ușa. Pe Mătăsari e o salbă de restaurante, la unele am fost anii trecuți, altele nou apărute. La Bistro nu fusesem, ne-a plăcut. Aveau mâncare bună, niște găluște cu prune, de concurs, prețurile decente, ciubucul, ca de obicei, în cash (nici nu mai trebuie să spun). Când a apărut și o pisicuță care s-a așezat cuminte pe scaun lângă noi, la masă, m-am topit.

Efectul Picasso

La Muzeul de Artă Recentă (MARe), până pe 8 Ianuarie 2024, este expoziția Efectul Picasso.

Cu ce rămâne Tzoapa de Obeur după ce vede 46 de lucrări ale lui Picasso: cu o neînțelegere și mai mare a artistului, cu alte cuvinte, am venit bou și am plecat și mai bou, cu o poză a unui animal dotat, că atâta mă duce capul, să fac poze la dotări, și cu amintirea unei lucrări de artă, cât un perete, cu multe tampoane pătate cu albastru, care m-a enervat foarte tare. Păi dacă ăsta a fost efectul Picasso asupra artistului Român, mai bine ca mine, care nici n-am înțeles nimic, dar nici nu pretind.

Expoziția este pe trei etaje, cu un sistem de benzi colorate care te ghidează: roz ca să te duci, albastru ca să te întorci. La ultimul etaj, când se schimba banda din roz în albastru și ne pregăteam să o luăm înapoi, văd o tânără cu o carte groasă, cu coperți albastre și pagini roz. Și ce iese din mine, din puțul gândirii, uitându-mă la cartea fetei: “Domnișoară,” (că așa m-a învățat Tata, să fiu politicos) “coperta de la carte era roz când ați urcat și și-a schimbat culoarea în albastru aici sus?” Nu cred că vă puteți imagina ce față a făcut fata. Se uita la mine și se bâlbâia. Am plecat, bombănind ceva despre tinerii care nu procesează ceva mai lung de 140 de caractere. Afară, prietena cu care eram mă întreabă ce i-am spus fetei, îi spun și ei, se uită lung la mine și îmi spune: “O înțeleg pe fata aia. Eu ți-aș fi dat cu cartea-n cap.”

Și pentru că ziua nu se terminase încă, mi-am continuat șirul de perle când am intrat la o parfumerie de super fițe, Madison Perfumery. Acolo un parfum de 400 € era considerat modest, genul acela de parfum personalizat, care ține câte trei zile pe trup, pe care nu-l uiți cu una cu două, pe care ți-l recomandă o vânzătoare frumușică toată, genul cu cel puțin un masterat în chimie cu concentrare în psihologie și științe olfactive, super distinsă. Hop și Tzoapa de Obeur în prăvălie, “Ce pot să vă arăt, domnule?” mă întreabă fata, după ce m-a măsurat de 2-3 ori din cap până-n picioare, față de parfumurile alea clar n-aveam, și totuși… m-a găsit la raionul de ulei de barbă, numai vreo 80 de Euro uncia … Mă uit la ea, și-mi iese din guriță: “nu vreau nimic, mulțumesc, mă grăbesc la Obor că închide la pastramă”.
Brusc, are loc un dialog mut, fața ei distinsă spunea clar: “Și atunci ce cauți aici, săracule?”
și eu “Eram curios, fato! Dac-ați pus magazinu-n drum!”

Am plecat demn, continuând plimbarea prin Floreasca, Dorobanți, pe străduțele mici, din spatele bulevardelor, străduțele acelea speciale cu Case la care merită să caști gura.

---

Și a venit și ultima zi de România, în care zi am făcut deosebit de multe lucruri, numai bagajele, nu … Pe la 11 noaptea, după un teatru și un festival stradal, în sfârșit am aruncat totul în geamantane, singura grijă fiind să nu fie prea grele. Bineînțeles că au fost.

Muzeul Satului

Ultimele cumpărături de la Mega, în sfârșit a apărut și Cumnatul Mihăiță (mă făcuse rău de rahat cumnatul cumnatului, cum că de ce grăbesc bietul om să vină să-i dau comisionul, poate să vină și în ultima zi – la urma urmei, avea și el dreptate, putea chiar să nu vină de loc, de ce mă stresam atâta), pe la prânz am ajuns la Muzeul Satului cu Dragoș, Sanda, și cu nemții din poveste. Eu, cam de fiecare dată când vin în România încerc să ajung pe la Muzeu, unde e foarte frumos, unde mergeam mereu cu Tata, și e și aproape de Parcul Herăstrău, dacă mă mai țin picioarele dau o tură și prin parc.

Ce am găsit de această dată la Muzeul Satului (pentru că de fiecare dată este altceva)? Un festival, sau târg, sau amândouă, cu meșteșugari romi, și cu muzică de fanfară. Mi s-a părut foarte interesant.

ROM (a) NOR Interferences” este un proiect cultural implementat de Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” în colaborare cu Anno Museum din Norvegia … Acesta reprezintă o incursiune în timp și spațiu pentru a promova, valorifica și revitaliza patrimoniul cultural specific etniei rome. Proiectul se adresează atât minorității rome în ansamblul său, cât și publicului vizitator din România și Norvegia, având drept scop îmbunătățirea situației populației de etnie romă.
sursa – https://romanorinterferences.ro/

Cânta fanfara Zece Prăjini – sînt faimoși, fac turnee în străinătate, mă și mir că erau aici. La fel ca pe facebook, unde de multe ori comentariile sînt mai tari ca postul, și aici spectatorii au făcut toți banii.

Ne-am plimbat în dreapta, în stânga, printre case, am căscat gura la meseriași, am cumpărat un topor de lemn de tocat vinete. Când m-am apropiat de taraba omului, au mai apărut niște frați români și ne-am băgat toți în seamă:
“La ce-ți trebuie, omule, toporul?”
“Să-i dea nevestei în cap”, zice altul.
“Să toace vinetele”, explică Sanda.
“Haoleu”, zice romul, “n-ai spor cu toporul ăla mic de lemn, dacă vrei să-i dai în cap, ia un scaun”. Și-mi arată niște scăunele cu trei picioare, frumușele și utile, dar nu încăpeau în bagaje. Cu regret, n-am luat scăunel. Când i-am povestit asta Irinei, s-a uitat prin mine și a zis că nu găsește nimic amuzant în a primi un scaun sau un topor în cap.

Am vorbit cu fata domnului, mi-a spus că e pasiunea lui să lucreze lemnul, non-stop, și să explice. Cică dacă nu-l oprești vorbește o zi întreagă. Și cei care aveau vase din cupru lucrau frumos, dar nu vorbeau așa de mult. Am văzut și pe gypsy din Norvegia, albi ca zăpada, vindeau niște cuțite foarte frumoase, dar tare scumpe.

Doamna Panseluța Feraru și trupa sa, acompaniată de fanfară, a dat un mini-recital de zile mari. Domnul de la acordeon este fiul dânsei.

Spre final am mai cumpărat șase linguri de lemn de cireș de la un domn rom. S-a uitat lung la mine și m-a întrebat după cine fac parastas. Când i-am spus, a început să plângă. M-a luat în brațe și m-a pupat și mi-a zis să fiu tare, că nenorocire mai mare ca asta nu se poate.

La prânz spre seară am ajuns iar la Hanu Berarilor Casa Elena Lupescu și aici musafirii au observat că la restaurant se vorbea aproape numai românește (spre deosebire de Caru cu Bere). Și au zis: “Așa, da. Mâncăm unde mănâncă localnicii”. Și le-a plăcut foarte mult. Pe papanași nu s-au mai bătut, învățaseră lecția, au luat fiecare câte o porție. (Mi-a spus Dragoș că la fiecare restaurant luau numai papanași la desert. Erau înnebuniți după ei.)

În faptul serii am fost dus la teatru. Florentina a ținut neapărat să-mi ridice nivelul cultural măcar un pic și așa, pe ultima suta de metri a luat bilete la o premieră, întâmplător pe lângă strada Mătăsari, unde era un mare eveniment.

În teatru, mic și independent, sculpturi, artă modernă. După ce am fost dus la Efectul Picasso, și acum la Teatrul Nou, cred că este o conspirație. Prietenii vor neapărat să mă facă să înțeleg arta modernă. Și eu, nimic.

Bărbați pe Mătăsari

Acest minunat eveniment stradal este o culme a ironiei (părerea mea de cinic), el fiind organizat de organizația Femei pe Mătăsari, de milă, cred, să avem și noi, bărbații ceva de care să ne bucurăm și să ne simțim băgați în seamă.

Muzică, concerte, artă normală, artă modernă, lume îmbrăcată frumos, lume îmbrăcată îndrăzneț, unii îmbrăcați doar ca să atragă atenția, unii doar acoperiți, oameni frumoși, veseli, însetați.

Și mâncare, multă, bineînțeles.

Și, în acordurile muzicii asurzitoare ce se auzea din boxe, și a mirosurilor amețitoare de mâncare, mi-am luat rămas bun de la Florentina, un rămas bun scurt, să nu se vadă că aveam ochii umezi, și am luat-o spre apartament, unde am petrecut două ore foarte interesante făcând bagaje și mâncând toate resturile din frigider.

Norocul meu că de această dată cei de la British au fost cumsecade și s-au făcut că nu văd că bagajele mele erau mai grele decât ar fi trebuit. Ne lasă cu 20 kg în carry-on (adică troller, pe românește. Adică bagaj de mână, și mai pe românește). Voi ați încercat să ridicați o valijoară cu 20 kg deasupra capului pe culoarul unui avion? Geme pasagerul, geme flight attendant-ul, geme și avionul. (Am avut o singură dată ceva atât de greu, la limita celor 20 kg, când am adus în America Enciclopedia Britannica, toate volumele, cartonate, pe hârtie de lux, în românește, mi le dăduse Tata. M-a ajutat un puternic să ridic valiza, “ce-ai nene în ea, pietre?” “Cărți”, am zis, mândru și cult. “Tot aia.”) Când a văzut acum cel de la check-in cât cântărește mica valiză, i s-au umplut ochii de lacrimi de mila avionului, și mi-a luat-o la cală, pe gratis. Dacă știam, luam și ultima sticlă de vin!