Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Aachen

Călătoria în Germania a fost cu familia și despre familie. Nu îi văzusem pe cei dragi de o veșnicie, așa că era cazul să o fac și să mă duc până în Aachen! Este foarte interesant cum, chiar dacă nu ne vedem ani de zile, continuăm conversația ca și cum ne-am fi despărțit ieri. Fără judecăți, fără prejudecăți, doar energie pozitivă, din care Verii Mei au o grămadă.

Cu verii mei, am umblat peste tot în Aachen, și nu numai atât, m-au condus și în alte locuri, pline de amintiri, pe unde mai fuseseră și părinții mei, și Cosmin – un pic în Belgia, un pic în Olanda, mai mult în Germania. Cel puțin m-au condus cu mașina, și nu m-au cățărat pe bicicletă, să-i însoțesc. Pentru Văr Cel Mare, o mică plimbare cu bicicleta de treizeci de kilometri după o masă este ceva absolut normal. Pentru Văr Cel Mic, nu este ceva normal, dar bicilește și el cei treizeci de kilometri, să nu-și lase singur fratele.

În familia unchiului meu toți vorbesc germana, de parcă ar fi limba maternă. De fapt, chiar este. Măcar din politețe și tot ar fi trebuit să învăț și eu un pic, că doar ne cunoaștem de aproape șaizeci de ani. Acuma, un pic știu, și cât am stat acolo am mai învățat niște cuvinte noi, cel mai important fiind “sekt” (vin spumant), iar celălalt este “stau” (ambuteiaj).

Când am ajuns, am găsit o întreagă cutie de sekt, care s-a dovedit a fi suficientă. Am avut totuși gândul bun și am mai luat și eu câteva sticle, să fiu sigur. Am luat și o sticlă de Rom Venezuelean, din curiozitate, să văd dacă e la fel cu cel din Arizona, dar Nenea s-a supărat așa de rău încât, vorba Românească: “mai bine dormeam”, sau, vorba Tatălui meu: “mai bine ți-o băgai în cur”.

Am avut și stau când am venit de la aeroport, din Eindhoven (vineri după-amiaza, deh), dar am fi putut trăi și fără el. Fără stau, adică, aeroportul e bun acolo unde e.

Cumva, indiferent pe unde am mers în această călătorie, indiferent de țară sau de oraș, am dat peste piețe de legume și fructe și peste artiști ambulanți.

În piața primăriei am găsit o trupă din Olanda, ceva foarte zgomotos și original. Se distrau atât de mult și aveau atât de multă energie, era contagioasă! Rădeam și ne bâțâiam și noi pe lângă ei. Filmulețul de mai jos e făcut din mai multe clipuri: tranziția sunetului este perfectă, a imaginii, nu prea (și nici nu trebuia să fie). Și asta pentru că diferența dintre bum-bum-bum-țac-țac-țac și bum-bum-țac-țac este practic inexistentă. Ia ascultați:

Parcul Lousberg și locul de holbat la panoramă. Aș putea să folosesc un cuvânt mai frumos, în loc de holbat, dar după ce urcasem câteva sute de trepte până în vârf, îmi ieșiseră ochii ca la melc. Când am ajuns, am realizat că era și drum de mașină, am fi putut urca frumos și elegant – am dat să-mi bombăm verișorii, dar băieții se făceau că admiră peisajul și râdeau pe înfundate. În fine, priveliștile au meritat, ne-a făcut poză un student american (!), și ne-am întâlnit și cu câinele Gunther, un cățeluș foarte negru, simpatic, și hotărât care a purtat în sus și în jos pe scările acelea multe un băț mai mare decât el.

M-au mai dus băieții la Moresnet, în Belgia, să vedem Drumul Crucii.

Când m-a văzut Nenea meu, a zis: “Bubiță” (așa îmi spune dânsul, și numai dânsul) deci “Bubiță, ești cam rotunjor.” Apoi m-a așezat lângă el la masă și a insistat să mă umple cu toate bunătățurile (așa se manifestă dragostea la Români, prin îndopare). Aș vrea să spun că am rezistat, dar era totul foarte bun, și n-am vrut să-l supăr, și când vine vorba de mâncare, nu am voință. Sînt prea slab. Sekt-ul m-a ajutat să-mi înec vinovăția și pentru că mă simțeam foarte vinovat, am băut.

Verii mei sportivi m-au impresionat cu mersul lor pe bicicletă (și cu altele, dar să rămânem numai la biciclete acum). Am încercat și eu să-i impresionez cu ceva, dar n-aveam decât burta mea cea mare și asta nu le-a plăcut deloc. Dar într-o dimineață au venit amândoi la mine, cu lacrimi în ochi de atâta râs: “Ștefan, sîntem total impresionați – eram și noi aseară pe terasă, beam o bere și un tutun, pe ascuns, când tu ai zis că te culci. Ți-a luat 55 de secunde să adormi și un minut jumate până să începi să sforăi așa de rău, am crezut că s-a stricat mașina de spălat vase și amesteca tacâmurile.”

Nu era exact cu ceea ce aș fi vrut eu să mă laud, dar de, dacă mașina de respirat era la București …

Așadar, m-am întors la Aeroportul Eindhoven, mă îndreptam agale și cam trist, deh, partir c’est mourir un peu, spre controlul de securitate. Primul lucru pe care îl văd este mașina automată de verificare a biletului și a pașaportului.

“Îu!”, zic, “asta ce-o fi?”

Și, glumind, mă întorc către verii mei și le spun în românește: “Știți ce? Poate că par eu prost la prima vedere, dar dacă mă lași în gară, mă urc în tren. Sînt destul de sigur că voi reuși cumva să mă urc și în avion!” O tânără care era și ea la coadă, o copiliță, se întoarce spre mine și spune, în românește: “Fiți fără grijă, domnule. Vă ajut eu!”

Am izbucnit în râs atât de tare, săraca fată credea că ne-am țicnit!