Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Doi într-o barcă în timp de război

În 2017, după ce a plecat Tata dintre noi, Mișu aproape m-a luat pe sus și m-a dus în Deltă, dar în 2023 a fost complet diferit. A fost ca o colaborare, am planificat totul împreună, din timp, am cumpărat lucruri împreună și am pregătit barca împreună (de fapt, Mișu a făcut-o și eu m-am uitat). Mi-a luat ceva timp să înțeleg, dar a fost de fapt cea mai bună strategie. În loc să aștept să mi se spună “Hei, poți veni acum, sînt gata”, am luat inițiativa, m-am băgat în viața lui și l-am ajutat (cât de cât).

Aceeași barcă, aceeași mașină, aceiași doi băieți, doar un pic mai în vârstă și mai experimentați (!), dar nu cred că mult mai maturi. De data aceasta am acordat mai multă atenție bărcii, m-am uitat atent la celebra elice, și la remorcă, pardon, peridoc, cu toate piesele mobile și imobile, prepeleac, nu, pro …, nu, proțap!, conexiunile de la cablurile cele electrice (nu prea făceau contact după doi ani pe uscat, dar după prima groapă, au început să facă, întâi mai timid, apoi, după următoarea hârtoapă, am avut și lumini, și frâne, și semnalizatoare).

Din cauza războiului care are loc la nord de graniță, am decis să fim precauți, să rămânem în partea de sud a Deltei Dunării și să nu intrăm în Marea Neagră cu barca (deși era foarte tentant) și să navigăm cele mai mari lacuri, Golgovița și Razelm, și canalele, și să încercăm să ajungem la plaja Perișor și, poate, în orașul Sfântu Gheorghe.

Pentru noroc, am luat cu mine steagul României, al lui Cosmin al meu, cadou de la Bunicul lui, să-l am aproape de inimă, și să ne identificăm în ochii celor care ne priveau de sus (literalmente, pentru avioanele de spionaj, pentru că una din strategiile războiului modern este: întâi tragi și apoi vezi ce-ai doborât).

Ziua 1 – București – Casa La Parmac

Drum fără evenimente, cinci ore și ceva de condus sub limita de viteză, cu barca de 3 tone la remorcă, pâș, pâș. Aerul condiționat nu mergea, dar nu ne-a deranjat (prea tare).

Regret că nu sunt un influencer sau că nu am mai mulți urmăritori pe rețelele sociale. Există unele locuri sau unele persoane despre care într-adevăr merită scris. De exemplu, oamenii de La Casa Parmac: o atmosferă foarte intimă, primitoare – de la recepționera care dormea adânc când am deschis ușa fără să așteptăm să fim invitați (ei i s-a părut perfect normal, noi am fost puțin jenați), până la chelnerița care ne-a pus tirbușonul pe masă și ne-a spus să luăm vin și bere direct din frigiderul cu băuturi, până la toaleta cu fereastra deschisă care dădea spre terasa unde oamenii mâncau, și puteai plasa comanda în timp ce îți făceai treaba ta intimă. Prietenul meu m-a rugat să îi citesc meniul (în timp ce era înăuntru) și ceilalți clienți au început să ofere sugestii, deși nimeni nu i-a întrebat. A urmat o discuție prietenoasă și o conversație animată. Pe lângă un vin local, foarte bun, cred că am avut și niște papanași tare gustoși. Nu prea mai țin bine minte pentru că vinul, cum am spus, era tare bun. Ni s-a oferit un apartament cu pat matrimonial, deoarece era singurul rămas (ziceau ei). L-am luat, râzând atât de tare încât am speriat peștii.

Ziua 2 – Casa La Parmac – Gura Portiței

În fiecare zi am încercat să mă trezesc devreme pentru a prinde răsăritul, pentru a vedea soarele ridicându-se, a fi martor la începutul unei noi zile, și pentru a face fotografii. Am reușit, iar unele dintre fotografii sunt foarte bune (zic, pentru că așa sînt eu, modest).

Bătea vântul destul de tare, dar nu am dat atenție, am crezut că așa ar trebui să fie dimineața. Când Mișu s-a trezit în cele din urmă și a privit pe fereastră și a văzut cât de vântos era, a avut doar un cuvânt de spus: “probleme” (de fapt a spus altceva, dar nu este recomandat minorilor). Și problemele au început: când am ieșit din lacul mai mic, Golgovița, (unde eram protejați într-o anumită măsură de mal și stuf) în lacul mai mare, Razelm, am luat rapid trei valuri de un metru în față (sau provă, cum s-o fi chemând). A făcut rapid Mișu un calcul și a zis că e cam o tonă de apă per val. Nu ne-a plăcut, ne zgâlțâia rău, a făcut căpitanul un 180 de grade grațios, o retragere strategică, și am ajuns la Gura Portiței, care era Planul B, în caz de vânt puternic (Mișu știa că barca poate face față și poate ajunge pe cealaltă parte a lacului, dar cu multă muncă și stres. Fiind în vacanță, de ce să ne chinuim?). Am eliminat orașul Sfântul Gheorghe de pe listă și am adăugat Gura Portiței.

Am vizitat Portița pentru prima dată când aveam 8 ani, cu Bunul Meu și cu Nenea Pupi. Erau câteva căsuțe lângă lac, toată zona era sălbatică și frumoasă. Singurul mod de a ajunge acolo era cu barca, din Jurilovca (micul sat de cealaltă parte a lacului). Cel mai bun loc pentru a mânca era la cherhana, trebuia să vrăjești pescarii pentru a intra, nu orice muritor era primit la masa lor. Fiind copiluț bătut în cap, am cerut carne, ceea ce i-a derutat pe toți și a adus mare rușine familiei. Știți vorba aceea: “o să ne aducem aminte mai târziu și o să râdem”. În acest caz, ne aducem aminte și sînt arătat în continuare cu degetul: “Ce prost ai fost!”

În prezent, Gura Portiței a devenit un loc foarte turistic, cu șezlonguri, umbrele de plajă, căsuțe pe plajă (frumoase, ce pot să spun), o piscină, un bar, un restaurant de fițe, și un… heliport, care m-a întristat. Tichie de mărgăritar ne trebuia! La revedere, sălbăticie. Bună ziua, civilizație.

Am dormit în barcă, a fost destul de interesant – am rezistat unui asalt de țânțari, abia m-am convins eu pe mine însumi să stau în spatele plasei și să nu fac poze la lună si la stelele cele multe, privindu-se în apele liniștite ale canalului, ca într-o oglindă, ne-am hrănit pe noi, și pe pești (cu resturi), ne-am hidratat bine. Dintr-o dată, barca nu mai părea atât de mare: cred că aproape jumătate din timp l-am petrecut mutând lucruri. Să dormi într-o barcă mică nu este pentru cei slabi de înger. Vrei legume, mută apa, vrei pâine, vezi să nu cadă cafeaua pe tine, vrei bere, mută bagajele din dreapta, vrei să dormi, mută tot. Dar nu ai pernă, și atunci aduci o geantă înapoi, să pui capul pe ea, dar ai grijă să nu-ți intre o cataramă în ochi. Dar ne-am descurcat, nevoile de bază au fost acoperite: apa, papa, somnic, pipilic.

Fiind oarecum obsedat cu sforicelele de rufe (din familie, de) am scos repede din traistă un ciot de sfoară și repede am dat s-o întind. Muamăăă, și când s-a umflat Mișu la mine: “Băi Fane, cască ochii și vezi câte funii și frânghii am pe barcă. Le știu pe toate, și la ce folosesc, și fiecare are rostul ei. Dacă mai vii și tu cu sfoara ta, ne încurcăm de nu ne mai descurcăm. Te rog, pune-o la loc.” Am pus-o, rușinat, cum să futem feng shui-ul bărcii cu o ațică atât de mică. Dar ciorapii ăia trebuiau aerisiți undeva, așa că i-am pus pe draperii. Și acolo i-am uitat! I-a găsit Mișu la Snagov, când făcea curățenia finală în barcă, după dezastrul WC-ului portabil, care a dat pe afară pe drumul de întoarcere. Dar să nu anticipăm.

Ziua 3 – Gura Portiței – Plaja Perișor

Barca lui Mișu, descrisă în detaliu în postarea mea anterioară despre Deltă, nu merge cu mai mult de 10 km/h (aproximativ 7 mph). Ușor, finuț, relaxant, dar nu rapid. Pentru viteză sînt alte bărci. Asta e pentru căscat gura.

Lacul care în ziua anterioară era vântos, furtunos și agitat, acum era ireal de liniștit. De speriat. Am mers vreo 20 de kilometri, ziceai ca e ceață … se auzea numai motorul cum torcea, gros, ca un tigru bătrân.

Căutam pe rând semnalul, să știm pe unde sîntem. La început Mișu zicea că bruiau ăștia semnalul, din motive de război, dar după vreo două ore a recunoscut că telefonul lui e vechi și cam prost. Care ăștia bruiau? Ei, ăștia. În timp ce el căuta semnalul, mi-a dat cârma, să țin drept – am reușit fabuloasa performanță de a întoarce barca cu aproape 180 de grade, în timp ce încercam să o țin drept. Nu știu de ce Mișu a fost așa de uimit, dacă mă mai lăsa puțin o puneam pe drumul cel bun.

Ziua 4 – Perișor – Casa Parmac

Cine era treaz la 6 dimineața să vadă răsăritul soarelui? Eu. Cine a făcut niște fotografii minunate? Tot eu. Și cine a văzut cai sălbatici alergând, ei bine, ca sălbaticii? Bineînțeles că tot eu! Am intrat în delir când am văzut cum se bălegau pe proprietatea șmecherului, dar pe urmă mi-am dat seama că tot niște amărâți îl vor strânge. Când s-a trezit Mișu, eram adânc în conversație cu câinele paznicului, jucând jocuri de genul cine e mai deștept: tu sau stăpânul tău? A câștigat detașat, Johnny cățelușul.

Perișor este locul unde Delta și Marea Neagră se întâlnesc. Este cel mai îngust loc, fâșia de nisip are aproximativ 30 de metri (la Gura Portiței sunt 100 de metri). După cum spune Mișu, este locul unde se termină Uniunea Europeană și începe Marea Necunoscută.

Am început lungul drum înapoi, luând o rută ușor diferită pentru a economisi puțin timp. Am trecut pe lângă niște canale foarte înguste care se dădeau în lacuri mai mari, cu sute de păsări… am rămas la distanță, am trecut pe lângă ele, n-am vrut să le deranjăm. Destui turiști le strică ziua. În cele din urmă, din a doua încercare, am ajuns în Golful Holbina, unde din nou am fost întâmpinați de vânt puternic și valuri înalte. De data aceasta, însă, nu mai aveam Plan B, singura noastră opțiune a fost să trecem prin valuri și vânt, și să încercăm să ajungem la stațiune, La Parmac. După 45 de minute de așa-zisă navigație, în mare parte în sus și în jos, la stânga și la dreapta, un pic înainte, motorul bărcii a murit. Pur și simplu: a tușit de două ori și s-a oprit. Cu ultima picătură de combustibil, Mișu a băgat barca în stuf. Și aici am rămas!

Eu fiind eu, am evaluat imediat situația alimentelor: aveam provizii pentru trei zile, dar în două zile aveam zborul spre Germania, deci stăteam bine, dar era și mai bine dacă ne mișcam de acolo. Mișu fiind Mișu, s-a aruncat în burta bărcii pentru a evalua situația motorului: din cauza atâtor mișcări, toate depunerile de pe fundul rezervorului s-au agitat și au înfundat sistemul de alimentare. Motorul era mort. Dead. Kaput.

Comunicații: iPhone-ul meu 12 Pro Max funcționa semi-decent, adică avea semnal din când în când, mai mult da, dar cu o problemă majoră sub formă de identificare a apelantului “Număr restricționat” din cauza setărilor Vodafone România. Vechiul și mult iubitul iPhone al lui Mișu, era din nou, inutil. Din întâmplare, când am plecat de la Casa Parmac cu două zile în urmă, am luat cu mine un prospect. Am început să sunăm fiecare număr listat și, spre surprinderea noastră, un tip nervos a răspuns (de fapt, el mi-a spus despre Numărul Restricționat, mulțumesc mult domnu’ Admin, dânsul se pregătea să ne înjure, când noi am zis că MayDay). Nu doar că a răspuns, dar ne-a și ajutat: știa un tip, care știa un alt tip, care era văr cu un alt tip… O oră mai târziu, o barcă mică cu un motor imens și zgomotos a trecut pe lângă noi ca vântul și ca gândul: eram atât de bine ascunși, nici o șansă să ne vadă. Bineînțeles, nu ne-au văzut. Google Maps ne plasa la jumătate de kilometru distanță, în mijlocul lacului. Un pescar foarte supărat cu o barcă mică-mică ne-a găsit (motorul cel foarte mare îi tocase plasa de pescuit). În cele din urmă, după mult zgomot și agitație, am fost remorcați. Eu făceam poze, făceam rezervări pentru noapte, Mișu încerca să cârmească barca, s-o țină dreaptă, fiind singurul lucru pe care încă îl putea face, să-i ajute pe oamenii aceia cât de cât.

Incredibil, dar camera pe care am primit-o era un alt apartament matrimonial (cred că de fapt doar asta aveau), pe două nivele, cu scară interioară … tot ce ne interesa era un duș fierbinte și un pat bun. Sau așa am crezut, Mișu a trebuit să gătească exact în mijlocul camerei, era înfometat și foarte însetat. Dar mai ales înfometat. Eu eram însetat.

Ziua 5 – Casa La Parmac – București

Spre surprinderea mea, Mișu s-a trezit foarte devreme, întrebându-se de ce a intrat brusc în obiceiul de a fi matinal. Cumva eu eram de vină și mi s-a spus, apăsat. Eu eram deja treaz, însă, profitând de aerul proaspăt și de balcon, uitându-mă la pescarii amatori care își pregăteau echipamentul cum știau ei mai bine.

În timpul aventurii din seara precedentă, înțelegerea cu recepția a fost ca noi să căutăm paznicul când ajungem și să luăm cheia de la camera 6. Când am ajuns la 9:30 seara, nu era nici urmă de paznic, iar grupul de băieți ușor băuți care se relaxau pe verandă nu avea nici o idee unde era. De fapt nici nu știau că există un paznic. Ușa camerei numărul 6 era descuiată, așa că am intrat, și am pus o tigaie goală cu o furculiță în ea, în fața ușii, peste noapte, ca alarmă. Fața Georgianei (recepționera) când m-am prezentat a doua zi dimineața să plătesc pentru cameră a fost neprețuită. S-a uitat la mine ca la o stafiuță. Bârfa la stațiune era că n-am ajuns, deși bărcoiul ăla ancorat în port ne cam dădea de gol.

Să scoatem barca din apă și să o punem pe peridoc a fost treabă de profesionist. A trebuit folosit proțapul (ăsta e un prelungitor de peridoc, lucrătură mare). Totul trebuia făcut manual și cu frânghie (că motor nu mai era), trăgând spre dreapta, spre stânga, frână cu piatra mare la roată, știință, artă și precizie, compunerea vitezelor, vectori, vânt, forțe … În cele din urmă, barca era afară, chiar dacă ușor înclinată spre stânga pe remorcă.

Și astfel, ne-am întors la București, întregi, cu câteva povești bune și un sac de poze.

La final, vreau să adaug o hartă cu itinerariul – unii dintre prietenii mei nu știu unde sunt lacurile din poveste, așa că, iată: în stânga, figură de ansamblu, lacurile sînt în partea de jos, în dreapta, detaliu.

În loc de încheiere

Gânduri răzlețe

De căutați Casa La Parmac, pe hartă s-ar putea să o mai găsiți, dar ca locație fizică, nu. La ora la care scriu aceste rânduri probabil că s-a vândut deja și oamenii aceia minunați au fost dați afară. Stațiunea era plasată într-un golf, pe partea stângă cum te uiți din lac. Pe partea dreaptă este o stațiune de lux. Ca unitate de mărime și comparație, de la 300 RON camera la Parmac la minimum 300 Euro in partea cealaltă. De la WV și Skoda în parcare, în stânga, la Bentley și Cayman, în dreapta. Capitalismul la el acasă: peștele cel mare a înghițit peștele cel mic. Adio pat matrimonial, adio ouă din sat la micul dejun, cu gălbenușul portocaliu, adio brânză de țăran-țăran, roșii cu gust, și vin de Babadag la 30 lei sticla.

În toată această excursie am asistat la luxurizarea Deltei: devine din ce în ce mai puțin accesibilă oamenilor de rând; și am văzut numai trei locuri, ce-o fi în rest, nu știu, dar fiecare se schimba din mediu în lux.

În drumul spre casă am trecut pe lângă multe podgorii mari și mici, unde se pot face degustări și se poate cumpăra vin direct de la producător. De ținut minte.

Am fost întrebat cum toarce un tigru bătrân. Uite așa :

Și pentru că ceva trebuia să miroasă urât în această escapadă, ei bine, a fost wc-ul de camping, un cubuleț cu sertare, cât un microunde. De fapt nu WC-ul mirosea, ci rahatul. Ideea este colosală, pui niște chimicale într-un rezervor, și toate mizeriile scoase din trup se dizolvă. Ideea nu e nouă, a fost luată de la savanții sovietici cărora li s-a trasat sarcina să facă din căcat, unt. Au lucrat ei ce au lucrat, apoi s-au dus la secretarul de partid și au spus: “să trăiți, am reușit să-i dăm culoare, formă, și consistență, dar nu putem să-i scoatem mirosul.” Deci, deși se dizolvă, ceva miros tot rămânea.

În vârtejul plecării n-am verificat dacă supapa era bine închisă și la frâne lichidul mai dădea pe afară. Noroc ca mocheta din barca era cauciucată și s-a spălat ușor cu furtunul. Să ținem minte pentru data viitoare.