Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

un post despre nimic

Fac ochi la 5:12 am, adică de dimineață. Mă auto bombăn, și îmi spun că e târziu. Aș putea să-mi pun alarma la 5, dar de ce? Ar fi mult prea simplu.

Fără să-mi golesc rezervoarele personale, dau o tură pe la băieți, în sufragerie. Gicu ăla Micu’ deschide un ochi și nu se clintește. Este făcut covrig pe Marele Fotoliu și păzește ușa de la dormitor. Baloo se dă jos de pe una din fostele canapele de om, unde dormea și el dus, și se întinde. Ați văzut vreo-dată un Mare Pirineu care se întinde? Dar un New Foundland? Baloo are amândouă rasele în el. Dacă n-ați văzut, vă spun eu: e cât sufrageria. Încerc să trec peste el să deschid ușa de la curticică. Exact în acel moment Baloo termină de întins și se ridică, cu spatele lui frumos, drept în bijuteriile mele. Eu gem de durere, Gicu deschide și al doilea ochi și oftează exasperat: “iar ai încercat să treci peste Baloo?”

Eu mă retrag în conjugal, Baloo îl spală pe Gicu peste tot, din adâncul fundului până în albul ochilor, eu reușesc să mă schimb, mă uit la vreme, 33 de grade Celsius la 5 jumate, oftez, ceasul sună, îl las să sune în disperare, doar-doar se scoală și Irina, Irina se scoală și îmi dă vestea bună: “te ajut cu cățeii la plimbare.”

Asta înseamnă că ea va căra apa, atât pentru bipezi, cât și pentru patrupezi, și punguțele în care se va strânge căcățelul. Un singur om trebuie să meargă cu amândoi câinii, nu se poate separat. Am încercat și e greu. Trag ca disperații să fie împreună. Și când sînt împreună, se bat. Al doilea om e, așa cum am scris anterior, la cărătură, la galerie, la dat ochii peste cap cum că avem câini needucați, și la oarecare conversație.

Ne plimbăm vreo oră (toți 4), ne tăvălim prin iarba proaspăt udată (ei 2), ne căcăcim de vreo 3 ori (adică tot ei 2), deja erau 35 de grade C la 6:50 am.

Mergem în pelerinaj la Cosmin, udăm iarba pe mormânt, Irina e mama răniților , ăăă … a mormintelor, face ordine și strânge pe la toți cei dimprejur, aprindem o lumânare, și plecăm. Pentru prima dată în această vară nu am oprit motorul, băieții au stat cuminți în mașină cu aerul condiționat la un foarte decent 23 de grade C. Noi am început deja să ne obișnuim cu căldura, când am intrat în mașină ni s-a făcut frig.

Întorși acasă, Irina fuguța la Pilates, în mine intră microbul gospodarului, și mă apuc de treburi: udat de plante, care erau cam triste în ultima vreme, reparat umbrare al căror sistem de prindere se cam stricase de la căldură și vânt, instalat vreo trei umbrare noi, doar-doar mai răcesc pereții interiori ai casei, care cam ard când bate soarele pe ei, eram lat, curgeau apele pe mine. Am băut chiar și apă. Mai o gaură, mai un șurub, de, ca omul la casa lui.

Vine Irina, în mine intră a doilea microb, de drag de micul fermier autohton, și mă duc la piață. Am așa, o idee cum că dacă eu sprijin pe ei, cineva (nedefinit) va sprijini pe Irina. Încă mai aștept ca teoria mea să fie validată.

Pentru posteritate, scriu aici: am luat cam 2 kilograme de roșii de la un fermier care le dă la grămadă, nu la livră. El e jenat că nu sînt perfecte. Eu exact după astfel de roșii mă uit. Nu i-am spus, că altfel le scumpea. Competiția dă roșiile cu 4 dolari livra, sau cu 6 dolari jumate livra (ăia mereu au fost cam obraznici). Am mai luat un pepene și o pâine. În penultima vreme eu îmi fac pâinea acasă, dar în ultima vreme fiind foarte cald, iau de la profesioniști.

Și acum începe ziua să cam alunece … mă lovesc, în același timp, și microbul cumpăratului, și foamea. Mă duc la prăvălie la mexicani, un supermagazin unde etichetele sînt în spaniolă și, undeva mic, în engleză. Iau foarte mulți ardei de copt, alte vegetale, niște rinichi pentru băieți, și un burrito de care îi plăcea lui Cosmin, pentru dejunul cel mic. La cât era de mare burrito ăla, mergea și la prânz. Puiul Mic îl tăia în două și mânca numai jumătate. Eu l-am mâncat pe tot.

La mexicani este un mic restaurant/cantină care este recunoscută de foarte bună. Dialogul meu cu doamna a fost tipic pentru Arizona: ea, arătând spre fasole – “e?”, eu: “ihi”, ea: arătând spre orez: “e?” eu: “îhî,” și tot așa, la fiecare ingredient. La sfârșit, cilantro. Ea: “cilantro?” eu: “mucho!” Ea râde și pune două mâini pline (sorry, Irina, știu că nu-ți place). “Gracias”, și dus am fost.

Acasă, am mâncat burrito și am adormit tun, lemn, pentru două ore. Mi-am pus calificările în reluare și m-am trezit cu Gicu în brațe și cu calificările de la Hungaroring terminate de mult. Digi trecuse la fotbal sau ceva. Irina râdea și-mi făcea poze cu Gicu.

Ce face omul când afară sînt deja 43 de grade Celsius și îl pocnește microbul gătitului: pune două tăblii mari de fontă pe aragaz și se pune pe copt ardei. Și dacă tot e acolo și mai era puțin loc, pune și o friptură. Și, cu această ocazie, într-un mare nor de fum, testează și alarma de foc, deși nu trebuia testată. Care alarmă, merge. Foarte bine și foarte tare. Atât de tare încât dulăii au fugit afară și s-au ascuns numai ei știu unde. Curtea mea e cât o batistă, și totuși nu găseam câinii. Au venit numai când am zdrăngănit cutia cu super-treats.

Ca să mai scap de fumul din casă am scos de la naftalină un ventilator turn. Domnu’ Gicu, care este suferind de bumbăreață întoarsă pe dos (mergem la veterinar săptămâna viitoare), se dădea cu fundul de pământ prin casă. Și la un moment dat a rămas înțepenit, cu coada între picioare și timp de 20 minute nu s-a mișcat. Mi-a luat ceva până să mă prind, plin de respect, că Gicu era cel mai isteț din casă: stătea la răcoare, în fața ventilatorului.

Pe Gicu nu se poate pune mâna să-l speli sau să-i tai unghiile. Nu se lasă și pace. Să-l cauți la popou, nici vorbă. I-am dat niște pastile, să-l calmăm puțin, i-a tremurat puțin genunchiul, dar atât. Mă-sa corcitură, ta-su corcitură, jurați toți că nu pun apă pe ei și nici nu-și taie unghiile.

Eu ca să mă răcoresc am deschis un spumos, Blanchard Perez, de la Costco $12.99. E bun, să mai iau, merge și de cadou, nu te faci de râs. Repet, dacă șterg din greșală: Blanchard Perez, Costco.

Am scos și al doilea ventilator, e în birou, și acum, când bat câmpii, am amândoi băieții în pat, în spatele meu, în extaz, la răcoare.

Citesc reproș în ochii lor: “bine, Coane, cât ți-a trebuit până să aduci ventilatoarele astea din garaj?”

Trei feluri de mâncare mai târziu, la 48 de grade C afară, mă duc să curăț o mare oală cu ardei copți. Nu afară, că nu sînt chiar așa de bătut în cap, în bucătărie. Au ieșit foarte buni. Au trecut testul Irinei, a mâncat deja un sfert din ei. Buni au ieșit și rinichii, ne-au plăcut tuturor, inclusiv băieților.

Acum dânșii dorm, inclusiv Gicu Ăla Micu. Cred că l-au dovedit pilulele. M-am apropiat de el cu scula de tăiat unghii, în momentul următor s-a făcut broască țestoasă: se mai vedea numai spatele blănos. Picioarele dispăruseră, fundul avea coadă bine pusă peste, capul era și el în piept… Mi s-a făcut milă de el, l-am mângâiat și l-am lăsat să doarmă pe Marele Fotoliu.

Mă duc și eu să mă culc, mâine o luăm de la început, se zice că mâine vor fi numai 46 de grade. Dar poate întâi mă duc la Costco puțin, am ceva de luat.