Note: English version is here
Nici n-am terminat bine opusul despre sfori și sârme de rufe și mi-am dat seama că am uitat foarte multe locuri pe unde am fost, când eram tânăr flăcăiandru. Mi se părea atât de normal să car sfoara după mine încât nici nu am realizat că am uitat să povestesc despre mersul la gazdă la 2 Mai, la cort la 2 Mai, în Vamă, la munte cu cortul, la gazdă la Costinești, fără să mai pun la socoteală taberele de schi, unde eram blatist titular.
Că atunci când eram mici mergeam în fundul gol la mare, era normal, toți copiii mergeau așa, ce nu realizam atunci e că și părinții și rudele tot la nudul gol erau. Adică realizam, că nu eram chior, dar mi se părea normal. Scenele de la 2 Mai și Vama Veche erau epice, eram cu cortul pe plajă, actori, cântăreți, intelectuali rasați, când se întâlneau pe plajă și doamnelor li se pupa mâna, domnii si doamnele îmbrăcați numai cu o pălărie, erau atât de serioși și li se părea atât de normal… Pe vremea aceea nu erau lămpi de bronzat artificial, dacă vroiai bronz uniform, te îmbrăcai în costumul în care te-ai născut și stăteai pe plajă până te prăjeai bine. Nu era clima schimbată încă și stăteai la soare până te uita Ăl de Sus, eventual te dădeai cu Bronzol, un ulei nenorocit care nu intra în piele și de care se prindea tot nisipul. Intram în apă să ne spălăm, ne râcâiam cu scoici stratul de nisip si grăsime. În jurul nostru, Exxon Valdez și mai multe nu. Singurele care aveau un smac de plajă mai acătării erau nemțoaicele, avea un miros specific care mi-a rămas in minte și pe care l-am regăsit în America. Prima oară când l-am mirosit, aici în America, am amușinat ca un câine și am zis “Miroase a nemțoaică”.
La 2 Mai, pe faleză, deasupra plajei de nudiști era o unitate militară de grăniceri. Cam bănuiți la ce se uitau dânșii în loc să păzească coasta. Dar erau cât de cât discreți, n-am auzit să se plângă nimeni. La fel era și la Costinești, cred că era o strategie de amplasare, era ca oul și găina, nu se știa ce a apărut mai întâi: oul sau găina, nudiștii sau grănicerii.
Și tot pe plajă la nudiști, la 2 Mai, era un bar, unde în fiecare zi se aduceau blocuri de gheață. Să nu uităm, eram la începutul anilor ’70, aveam niște lăzi frigorifice de plastic, subțirele, străbunicele celor de astăzi, și cam atât. Făceam gropi mari în nisip și acolo puneam gheața și lăzile, în folie de plastic, să salvăm și ultima picătură de apă rece. Se stătea la coadă la bar în fundul gol, domni și doamne la, oarecum, grămadă. Numai bunul simț dicta distanța între dânșii. Cine cunoaște Europa cât de cât știe că europenii nu prea au noțiunea de personal space și că lumea se cam înghesuie la coadă. Din motive pe care le-am înțeles mai târziu, noi ciutanii nu eram lăsați la coadă. Singurul care avea slip (un speedo mai mult simbolic) era barmanul.
Am stat mulți, mulți ani la Papa Ghinea, la 2 Mai, de la el din curte se ieșea direct pe plajă. Se trecea prin grădină, grădină mare, se mai pierdea lumea prin porumb, se mai auzeau chicoteli, avea Papa un duș în curte, la butoi, se încălzea apa de la soare. Ca să facem economie, ne spălam de nisip la dușurile de la plajă și doar un pic la gazdă, când ne ducea Tata cu mașina în stațiuni, la parcul de distracții de la Neptun și ne primeneam că de, ieșeam la oraș. Da, dar de uscat, unde se uscau toate cele? Pe sârmă!
Pentru că noi, copiii, stăteam cel puțin o lună la mare, părinții se roteau, când mama, când Tanti Lala. Tații, când puteau. Nenea mai mult, Tata mai puțin, după trei zile se plictisea și se dădea cu delegație. Uneori gazda nu putea să ne țină atâta timp și atunci ne mutam pe plajă, la cort.
Nu-mi amintesc de ce, nici nu știu dacă am știut vreodată, dar în loc de 2 Mai am început să mergem la Vama Veche. Stăteam la Nea Petruș, ciobanul, ultima casă din sat, chiar din țară, pot spune. Ne făcuse intrarea Nenea Șerban, el stătea acolo cam toată vara. Drumul spre plajă era pe un drum prăfuit, o fântână cu cumpănă pe la jumătatea drumului, mărăcini, ciulini, mărar uscat, căcățel de oaie, alge, mare, scoici, era un amestec de mirosuri care mi-a rămas (și el) bine ancorat în memorie.
Și în Vamă se făcea nudism, deși, datorită faptului că plaja se termina (de data asta) chiar lângă grăniceri, nu era faleză, erau despărțiți numai de un gard de sârmă ghimpată, și veneau soldații în patrulă, pe plajă, și îi puneau pe adulți să se îmbrace. Nu era nici o regulă, nici că e voie, nici că nu e. De fapt nu era voie, că pe vremea aia era comunismul cu pudibonderia în floare, dar nimănui nu-i păsa. Dar soldații erau foarte politicoși. De unde știu? Uite, îmi aduc aminte, că se discuta, zicea Tata: “Hai, bă, Pupi, să ne îmbrăcăm dracului, că îi ceartă pe copiii ăștia.” Și atunci apăreau fabuloasele costume de baie ale Tatii și a lui Nenea Pupi: de bumbac, cu șnuruleț într-o parte. Cam lărguțe, când stăteau pe spate li se vedeau toate bijuteriile. Mulți ani au avut costumele alea, erau unici pe plajă, ei se simțeau foarte bine, chiar îmi pare rău că nu am păstrat unul de la Tata. Adică, singurul.
Dând timpul înainte, în ’98 sau ’99, prima noastră ieșire în US, mergem cu niște prieteni la Atlantic City, la plajă. Aici am mâncat prima oară “cu burta”, la un bufet la unul din multele cazinouri, am mâncat până nu mai puteam respira. Și pe urmă am mers la plajă, unde foarte normal îmi purtam costumul de baie din România, adică un Speedo, cam îndrăzneț. Înghesuială, bizonii pe straturi. După un sfert de oră văd că se uitau ăia cam ciudat la mine. Îl întreb pe pretenar, “ce-i frate, cu ăștia, de se holbează așa?”
Omul se tăvălea de râs : “Ștefane, ăla e slip de homosexual. Uită-te și tu ce purtăm noi.” Într-adevăr, aveau slip ca niște pantalonași scurți. Am înjurat, mi-am pus pantalonii scurți pe mine, și acasă, trist, mi-am retras slipul din circulație. Încă îl mai am, mă uit cu drag la el, nu-mi mai intră nici pe un picior la cât m-am îngrășat, dar nu mă îndur să îl arunc. Nici pe slip, nici pe alte vreo 8 cutii cu haine. Că așa sînt Popeștii, strângători.
Am fost în Vamă în 2018, cu Irina, satul se transformase în stațiune, gazdele erau acum pe Airbnb, vrbo, sau booking.com. Dispăruse farmecul de altădată, casa unde am stat înainte devenise, în loc de ultima pe stânga, una din multele, mai erau vreo cinci străzi acum, până se termina satul. Chestiune care mă cam uimește, pentru că asta înseamnă că s-a intrat cu construcțiile în fâșia de graniță, dar nu cred că i-a deranjat prea mult pe dezvoltatori.

Ce a fost interesant, am găsit casa veche și super gazdă acum era fata lui Nea Petruș. Murise ciobanul. Îi rămăsese fata, se extinsese, dacă șmecherii au luat pământ spre graniță, luase și ea spre mare. Nu mai era fântâna, nu mai erau ciulinii, era doar praf, buruieni, și miros de nemțoaică. Am intrat în vorbă, deci era cu 45-50 de ani înainte când am fost acolo, cu familia extinsă, luam toată curtea, mama își rupsese rău piciorul când întindea rufe pe ploaie, solul era argilos și alunecăcios, căzuse, venise salvarea, tamjă mare, încercam să o facem să-și aducă aminte pe găzdoaie, și deodată zice “Tu ești băiatul lui Domnu’ Doru”! Habar nu mai avea că își rupsese o femeie piciorul, în 2 locuri, și că aproape rămăsese șchioapă …
A leșinat Irina: “Asta ține minte femeia! Păi asta avea 15 ani atunci! Și numai pe Bunicu îl mai știe…”
Ar fi cazul să mă opresc, tocmai mi-am adus aminte de un prieten bătrân, profesor de engleză, care mă ajută la traduceri: două întrebări să-ți pui când scri – UNU, ce trebuie să știe cititorul, și DOI, ce mesaj am eu pentru cititor?
Răspunzând la aceste întrebări prin prisma postului meu, se poate concluziona că: UNU – cititorul nu trebuie să știe nimic, nu iese nici mai deștept, nici mai prost după ce citește, și DOI – nu am nici un mesaj pentru onoratul cititor. Așa cum mi-am propus când am început acest blog, este un blog despre nimic.
Dar nu pot să mă opresc, tocmai mi-am adus aminte de ultima ședere la 2 Mai, de data asta după facultate, cu nimeni alta decât viitoarea doamnă Popescu. Omul nostru, asta învățase, asta făcea, am dus fata la gazdă, duș afară, la butoi, plajă la nudiști. Dânsa, mai rușinoasă, cu textila, eu, ca Tata, adică, gol pușcă. Ne-am simțit foarte bine până a apărut fratele ei, care era cu familia la Olimp și care, ca orice familist normal, se plictisea. Și ce și-a zis omul: ia să văd ce face sor-mea! Ne-a invitat omul la ei, la hotel, n-am vrut, au vorbit ei ceva ca frații, am fost până la urmă, nu mi-a plăcut: toți spălați, îmbrăcați în fiecare seară altfel, mâncau la restaurant, foarte obositor. Dar cum am spus, a fost ultima ieșire la 2 Mai. De atunci înainte, numai în hotel am stat. N-am murit, dar nici nu pot să spun că mi-a plăcut.
Discover more from Nea Fane - Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
Stefane, esti tare man, si sigur ti-ai gresit meseria. Cu toate ca nu am fost niciodata la 2 Mai sau Vama Veche, ai reusit foarte usor sa ma faci sa ma vad acolo. Da, alte vremuri si cu toate ca era pe vremea comunistilor, lumea reusea sa se simta bine alaturi de prieteni si familie cu putinul care-l aveau. Multumesc mult ca mi-ai pus un zimbet pe fata, si m-ai facut sa-mi aduc aminte de copilarie… Oh yeah, am citit si “Sforicica” — tare piesa si aia, ca sa nu mai zic cit de bine se pupa cu trecutul fiecarei familii care a trait pe vremea aia… All the best my man!!! Thank you, Dan Ghibus
LikeLiked by 1 person