Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Notă: postul in Engleza este aici

Inițial am vrut să-mi dau doctoratul în frânghia de rufe – ceva de genul “Frânghia de rufe – parte integrantă a istoriei Românilor”. Apoi am avut o revelație, ajutată de mai multe poze, printre care și cea de mai jos, și mi-am dat seama că rufe la uscat pe sfoară s-au pus din timpuri străvechi, la țară și la oraș, în toate culturile, de oameni din toate păturile sociale, și de toate ocupațiile.

Și atunci m-am decis să scriu despre sforicica de rufe și cum s-a împletit ea cu viața noastră, a Popeștilor, și mai precis, cu viața mea.

Din frageda mea pruncie în casa noastră au existat multe cărți, multă băutură, și sfori de rufe. În casa din Ploiești aveam un pod mare, cât un apartament, cu tavan înalt și grinzi de lemn mari și frumoase – unde fumam pe ascuns, cu frică, să nu dau foc, și cu mare atenție, să nu dau cu gâtul în sfori, că eram cam împiedicat (ceea ce și în ziua de azi tot împiedicat sînt, nu mi-a trecut cu vârsta). Era o întreagă rețea de funii, mai groase sau mai subțiri, mai joase sau mai înalte, pentru cearceafuri, fețe de masă, cămăși, sau desuuri.

A urmat Bucureștiul, mutați cu arme și bagaje, și cu aproape toate sforile de rufe. Pentru că vila unde stăteam (superbă, boierească, zonă sigură, zonă care i-a plăcut și lui Ceaușescu și care ne-a demolat pentru că îi încurcam proiectele) era pe mai multe etaje, scările erau abrupte și părinții obosiți, pe lângă pod, la uscatul rufelor se folosea și terasa (niciodată beciul, acolo se țineau cărbunii, murăturile, și lemnele). Mare greșeală: într-o iarnă am pus și cârnații la uscat și până a doua zi, au dispărut. Numai cârnații, sârmele au rămas. Am fost tare amărâți – din motive necunoscute, Mama a fost de vină și vreo trei străzi au știut asta. Atunci mi-am invidiat vecinele: pe cea de jos, care folosea o minuscula curticică interioară pentru a-și usca rufele, și pe vecina de sus, care avea podul aproape.

Cred că în această perioadă a vieții mele am realizat eu că nu toată lumea folosește sfori de rufe și că unii sunt chiar foarte împotriva lor (așa cum câțiva ani mai târziu am aflat, oarecum uimit, că nu toată lumea merge la plajă la nudiști, la 2 Mai sau la Vama Veche, și am aflat că se poate și se dorește și altfel).

Eram în anii mei de pre-adolescență, mergeam la Vatra Dornei la schi, cu Unchi Al meu (și tribul său) și cu prietenii lui (și triburile lor). Din motive care mie îmi scapă chiar și acum (și pe care Unchi cred că le regretă chiar și acum) am fost invitați și noi (adică ai mei, dar pentru că nu aveau cui să mă lase, m-au mituit și m-au luat cu ei). Hop în trenul de noapte, stop în Buzău la preluat (aproape din mers) țuica de la fratele lui Dom Profesor, taga-dam, taga-dam, toată noaptea până la Vatra Dornei, la Hotel. Nu mai știu precis cum era cu mâncarea în timpul zilei, dar ce știu precis e că în fiecare seară se strângea lumea în altă camera, se făcea cu rândul, se bea, se povestea, gospodinele făceau bici din nimicul ce se găsea de mâncare la alimentara, toată lumea se simțea mi-nu-nat. Vine și rândul alor mei, Mon Oncle o ia spre camera noastră să ne întrebe cum stăm cu pregătirile, Mama tocmai era pizduită pe înfundate de Tata, când Unchi deschide ușa și rămâne fără glas: tot ce putea să mai spună era “Frate, frate, nu se poate, frate, dă-o-n pizda mă-sii”. Eu mă uitam uimit, nu înțelegeam de ce e supărat, Mama se înroșise toată, Tata era ca o floare : “ce-i, frațicule, pute ceva?”. La noi în cameră erau întinse două sforicele, pe care erau la uscat izmenele găurite alte Tatii, ale mele (negăurite, că eu o ascultam pe Mama și le dădeam la cusut), ciorapi proaspăt spălați, și tot ce mai trebuia zbicit, cum zicea Tata. Cu acest set-up glorios îi așteptau ai mei pe oaspeți. Mulți ani mai târziu am înțeles că nu toți merg cu sforicica la ei și, chiar dacă merg, nu o folosesc tot timpul. În acea seară, însă, ne-am mutat în altă cameră, la Nenea, să nu leșine și prietenii lor la vederea budigăilor.

Îmi sar gândurile și mi-l amintesc pe Nenea la New York, pe 5th Avenue, veniseră în vizită la noi, era și Mama, noi ne bucuram când aveam musafiri, ne luam și noi liber și făceam turism, Puiul Mic era în căruțul emigrantului (coșul de cumpărături de metal, pe roți) și îl împingea Nenea, foarte voios și relaxat. Se uită mama la el și cade în extaz. Îmi spune: “Uite, Mamă, neam de boier. Uite cât de distins e și cât de nonșalant împinge la căruțul ăla!” Adevărul e că dacă mai ieșeam de 2-3 ori, dădea startul unui nou trend. Sau, în anii 2020 și ceva, ar fi devenit influencer. Așa însă, de la sfârșit de secol XX, am numai poze la care mă uit cu nostalgie …

În fine, aș vrea s-o scurtez, ca să citez din Tata: “Mai scurteaz-o, bă, nu mai bate atâta câmpii!”, dar în București am mai stat în cel puțin patru case, și în fiecare casă frânghiuțele de rufe erau întinse, înăuntru sau afară, astfel încât, luaț de citiț.

Deci, situația era cam așa: în Dimitrov (la bloc, unde ajunsesem după demolare), în bucătărie, era artă și inginerie – o sârmă lungă, pe bază de du-te-vino, cumva încrucișată în așa fel încât putea fi folosită și ca să țină ușa deschisă, și ca să se usuce lucruri grele pe ea, și să țină geamul deschis în caz de curent, că aer condiționat nu era și totul se rezolva cu geamuri deschise. Și se făcea curent și cu balconul, și cu baia: bineînțeles că atât pe balcon, cât și în baie erau sârme de rufe. Pe balcon se mai puneau și cărnurile la vânt, pe sârmă, deci instalația era foarte sofisticată și acolo. Și pentru că în ușa balconului era cel mai bun loc, acolo se uscau pijamalele.

În aceasta perioadă a vieții tânărului Popescu se întâmplă două evenimente majore – pleacă Unchi și Familiuța în Germania, și Popescul se însoară. Evenimente fundamentale, ce aduc schimbări dramatice în relația cu sârmele (și nu numai). Mama și Tata se mută în casă la Nenea, unde Tata construiește cea mai sofisticată rețea de sârme de uscat din cartier, invidia vecinilor și a gospodinelor. Bineînțeles că era în curte, în văzul tuturor, lângă două cotețe improvizate și cocina porcului. Când se supărau vecinii că tata avea găini și cocoși, imediat apărea și un purcel, pentru a li se dovedi vecinilor că se poate și mai rău. Când se enerva lua și niște curcani pe care, de sărbători, îi îmbăta, să se frăgezească. Așa am aflat de unde vine expresia “mergi ca o curcă beată”.

---

Iar îmi sar gândurile …

Lui Nenea îi făcuse Tata cadou un schnauzer. Așa credea el sau cel puțin pentru asta plătise. Popeștii mici avuseseră o mândrețe de câine, pe Clan. Murise puțin, erau triști, și se uitau după un Schnauzer. Am fost cu Tata la Obor, la târg, să căutăm cuie. Îl vedem pe unul cu o cutie cu niște pufoșenii negre, crețe:

Eu: “Ce rasă or fi ăștia?”
Tata: “Schnauzer, bă, nu se vede?”
Eu: “Nu, nu se vede. La vârsta asta pot să fie orice.”
Geambașul: “Schnauzer, domnilor! Uite, domnul se pricepe.” Și arată spre Tata.

Tata ia plasă și cumpără câinele, să-i facă o bucurie fratelui său. Care frate, Unchi al meu, a fost la un pas de a leșina când l-a văzut pe câine. S-a dus săracul Nenea cu arătarea la veterinar, doar, doar o fi vreo rasă, ceva. Au stat vreo oră, groase tomuri au consultat, nu semăna a nimic, l-a trecut în acte, rasa Corci. Și mai era și prost pe deasupra. Dar noi îl iubeam, așa Tempete cum era; au și ăștia un vino-n coace al lor, te încălzesc la suflet. Cred că au plecat în Germania numai ca să scape de Negrone.

Cum spuneam, din când în când Tata cumpăra câte un purcel … hmmm, se complică intriga.

Casa lui Nenea era în spatele Ministerului de Război. În fiecare zi treceau soldați, cu sergentul, în marș, pe lângă casă, cântau patriotic, din piepturi de oțel, “Avem o țară, o datorie, o misiune de luptă de îndeplinit …”, “ascultă comanda la mine, stâng, stâng, stâng, drept, stâng”.

La noi în curte, cum am zis, găini, câine, pisică, purcel, le tremura pasul ălora, când treceau pe lângă casă. Pe sergent îl bușea râsul, se ducea dracului toată instrucția, se alegea praful de cadență. Într-o zi, trec ăia, pas de defilare, “ochii înainte, nu râde soldat” … după 5 minute, apar doi soldați cu Negrone și cu Cleo, purcica de lapte, legați cu centurile, în loc de lesă: “Doamna”, îi spun Mamei, “purcica și cățelul erau două străzi mai încolo, pe o grămadă de gunoi. Sergentul a zis că mai bine îi aducem noi decât să alergați dumneavoastră după ei.”

Cleo nu știa că menirea ei de purcică era să se îngrașe. Era fericită și alerga cu Negrone de nebună prin toată mahalaua. Când au tăiat-o, avea Cleopatra o fibră și niște mușchi, am mestecat la ea de ne-au durut fălcile. Plus că ne-a părut și rău după ea, era simpatică. Mai ales când a căzut în WC la Hulubești. A frecat Mama la ea printre hohote de râs și guițături și lătrături și …

Amintiri ….

Înapoi la sforicică.

---

La Mama Soacră, casă normală, numai 5 sârme întinse perfect, pe balcon. Nimic în bucătărie, spre surprinderea mea.

Și, împreună cu tânăra Domniță proaspătă Popescu, ne mutăm în Pantelimon, unde mi s-a explicat scurt și apăsat că fără funii.

“Păi și cum uscăm?”, întreb într-o derută totală.
“Nu știu, dar ne văd vecinii.”
“Care vecini, soro, că sîntem la ultimul etaj și în ultimul bloc.”

De la noi se vedea lanul de secară și o fabrică de ciment, ceva. Până la urmă a apărut un uscător de rufe cu etaj, o opera de artă în de-ale casei. Eu însă, tânjeam după o sfoară bine întinsă. O dată cu Cosmin insa, au apărut sfori și pe balconul din Pantelimon. M-am liniștit.

A fost o perioadă plină în viața celor [acum, deja] 3 Popești. Copil mic, 2 servicii, 2 seturi de bunici, conacul de la Hulubești și vacanțe petrecute de Cosmin la țară, într-o dezaprobare totală a tinerei doamne Popescu, care nu avea confort.

Cred și eu că nu era confort, conacul de la Hulubești, din cea mai frumoasă casă din Dâmbovița ajunsese o ruină. Își mai păstra liniile și arhitectura stil Brâncovenesc, fusese construit la începutul secolului XX de străbunii noștri, Boierii Popescu, dar cam atât. Înăuntru era jale. Avuseseră grijă sătenii și comuniștii să fure tot, ba atunci când s-a dus vestea în sat că se restituie conacul, actual sediu C.A.P., au turnat un pic de ciment în WC, așa, cât să îl înfunde, și, pentru ultima oară, au mai încercat să fure niște cărămizi. Spre marea lor dezamăgire n-au putut nici de data asta. Oricum, faptul că, în sufragerie se făcuse cuptor de pâine, a asigurat o distrugere aproape totală a mai mult de jumătate din casă.

Dar asta nu i-a împiedicat pe ai mei să se joace de-a fermierii câțiva ani buni (până și-a rupt Mama spatele), din primăvară până toamna târziu (dacă era după Tata, stătea și iarna), și să-l ia pe Cosminelul câte o vară întreagă cu ei. Bineînțeles că sfori și sârme erau peste tot, în curte, unde mama spăla de mână, spre uimirea doamnelor din sat, care toate aveau mașini de spălat, și în foișor, sus. Uscatul însă, tot pe sârmă se făcea, spre deliciul drumeților care, din când în când, erau răsfățați de nepoata lui Nea Niculae. Alteori însă, la vedere era Coana Mărioara, femeia lui Niculae, care avea ’70 de ani și era cocoșată. În fine, nu poți câștiga mereu.

Și a venit perioada Americană din viața Popeștilor!

În primul apartament unde am stat, șapte suflete în două dormitoare, nici vorbă nu putea fi de întins o sfoară de uscat rufe. Plus că erau și mașini de spălat și de uscat în bloc, la demisol. Dădusem cu nasul de civilizație. Așa cum în România sînt sate pe unde trece trenul, sate în care se aude trenul, și sate în care s-a auzit de tren, așa și aici în sînt locuri se auzise de sfori de rufe, și locuri în care sînt sfori de rufe. Unde stăteam noi cred că se auzise de ele, dar nu sînt foarte sigur.

Al doilea apartament a fost de fapt o jumătate de casă. Jumătatea mai mică. Nu aveam spălător sau uscător, în schimb aveam un entuziasm tipic tinerilor emigranți, genul de tineri care sînt gata să mute munții. Ne-am dat seama la fix că munții stau foarte bine acolo unde sînt, astfel încât ne-am canalizat energia spre mai multă muncă. Rufele se spălau o dată pe săptămână la spălătoria din colț, pe bani, ca în filme. Mamei îi plăcea de nu mai putea. Se amuza copios și, vorbăreață cum era, se conversa cu toate indiencele și spanioloaicele. Cu chinezoaicele nu, că erau cam neamuri proaste. Venea frântă de oboseală de cât dăduse din mâini.

După atâta muncă am reușit să cumpărăm o casă a noastră. M-am bucurat tare mult, deja îmi imaginam o rețea de sârme care l-ar fi făcut mândru pe Tata meu. Scurtă mi-a fost însă bucuria, mi s-a spus scurt și apăsat:

“Nu, ne văd vecinii.”
“Care vecini”, am întrebat ,”ăia din Pantelimon?”

Gluma nu a fost apreciată și NU a rămas. Și aici aveam mașină de spălat și de uscat, deci nu ne trebuia sforicică (așa mi s-a explicat). Mașinile fiind cam vechi însă, am zis noi cum că să ne luăm un set nou. Am plecat după mașini de spălat, de un Sfântul Ștefan (cadou pentru mine, se zicea), și am venit acasă cu un câine, cu Lucy, o boxeriță simpatică foc. Deși am dat o căruță de bani pe Lucy, tot timpul am avut sentimentul că de fapt am salvat-o. Era mică și amărâtă într-un colț, în magazinul ăla de animăluțe. S-a bucurat tare mult când ne-a văzut. A fost un câine tare bun și foarte isteț, ne-a făcut viața mai frumoasă timp de unsprezece ani.

Tata mai trișa puțin, cum pleca Irina la serviciu, cum întindea repede o sârmă. De câteva ori l-a prins Irina, se certau, dar cred că de fapt le făcea plăcere. Am mai făcut noi ceva îmbunătățiri la casă, am adăugat o super copertină, s-ar fi putut pune kilometri de sfoara. Tata suferea, vedeam cum îl doare. Până la urmă a plecat în București, să pună varza la butoi. Faptul că nu avea butoi era un amănunt nesemnificativ.

Și a venit și aventura Arizoneană, aventură ce se continuă și astăzi, și am luat foarte repede contact cu ceea ce unii consideră, și pe bună dreptate, dictatura gospodinelor fără serviciu asupra amărâtului de proprietar: HOA, adică Homeowners Association, sau, pe românește, asociația proprietarilor de case.

Pe lângă multe reguli care se găsesc intr-o carte groasă cât o carte de telefon, este una care spune că nu trebuie să se vadă nimic peste gard. Altfel, amendă. În cazuri excepționale, și numai cu aprobare, și numai dacă e ceva frumos, se poate pune ceva ce se vede puțin, dar puțin.

Tata, când a văzut casa, și curtea, și piscina, și copacii, nici nu i-a trecut prin cap să ceară permisiune, ci a întins repede vreo 6-7 sforicele. Reacția Irinei când le-a văzut a fost epică. Atât de epică încât vecinii aproape au chemat poliția și Tata aproape și-a făcut bagajele să plece. Au început să vorbească unul cu altul abia după vreo săptămână, și asta numai după ce Mama i-a luat pe amândoi afară din curte și le-a arătat ce se vede și ce nu se vede peste gard. Cu greu, dar cu greu, s-a ajuns la o înțelegere în ceea ce privește rufele puse la uscat afară.

Trecut-au anii și am ajuns intr-o căsuță cochetă dintr-un cartier studențesc, casa unui inginer cu o minte foarte ascuțită. Primul lucru când a văzut Irina casa a fost: “ia uite ce de loc avem să întindem sârmele de rufe. A, ia uite, între copacii ăștia e deja pusă.” Parcă nu mai era așa împotriva lor…

Când a venit singur, era perioada în care Andreea îl hrănea cu pământ, DE ceva, și drojdie de bere. Arăta foarte bine vărul, ten frumos, dar avea o privire ușor hămesită. La Popești, dragostea se arată prin câtă mâncare îi dai omului (dacă într-adevăr ăsta ar fi criteriul, ar însemna că pe mine mă iubește foarte mult, foarte multă lume). L-a întrebat Tata pe nepotul lui ce vrea sa mănânce și răspunsul a fost instantaneu: cartofi prăjiți și ciorbă de burtă. Cu cartofii prăjiți a fost ușor, cu ciorba de burtă ne-am distrat, am cumpărat, am făcut după rețetă, a ieșit imens de multă, am pus în cea mai mare oală pe care o aveam și pe care n-o folosisem niciodată pentru că era prea mare, s-a mâncat toată în două zile. După care Cătă se uită la mine și întreabă: “Vere, mai băgăm una?”

Îmi aduc aminte, în 2018, 16 Iulie, în Dimitrov, toți Popeștii de pe 2 continente se pregăteau să plece în vacanță la munte, undeva pe plaiul mioritic. Apare Andreea foarte determinată, și zice: “mi-a spus mie cineva unde se mănâncă cea mai bună ciorbă de burtă din România, în gară la Sinaia.”

“O afirmație îndrăzneață”, ar fi spus Tata. Dar cum Tata nu mai era printre noi, nimeni nu a spus nimic.

Chestiunea asta mi-o amintesc din două motive: întâi și întâi, nu mi s-a spus dacă într-adevăr este cea mai bună ciorbă de burtă din România și o să mor neștiutor, și doi, este extrem de subiectiv să spui despre o mâncare că e cea mai bună din România, mai ales mici, afumături, ciorbă de burtă. De exemplu, eu pot spune că ciorba mea de burtă e cea mai bună, dar micii lui Dani sînt mai buni ca cei de la Obor. Cine mă contrazice și pe ce criterii?

Iar am luat-o alături de drum cu povestea, dar a trebuit să dau o raită pe la frigider, mi se făcuse foame, a trebuit să mănânc cele mai bune coaste din Arizona.

Dacă tot au plecat dânșii la munte, ne-au făcut poftă, am plecat și noi camping, atunci când ne-am întors în Arizona. După marele camping fiasco din 2006, mi-au trebuit foarte mulți ani (și un nou grup) să pot pleca din nou cu cortul. Este clar că din echipamentul de camping nu lipsesc sfori, multe sfori. Atât de multe încât dăm și la prieteni.

Dacă în viața unui om totul merge cât decât bine, nu trebuie să aștepți prea mult până când totul se duce de râpă. În 2016 Tata s-a îmbolnăvit de cancer și, fără nici o legătură cu cancerul, la începutul lui 2017 a trebuit să ne mutăm din căsuța cu găini, piscină, curte mare, și multe sârme de rufe. Cum se spune în box, un-doi, și ai luat doi pumni în nas, așa și nouă ne-a tras-o viața, scurt, în 2017. Un-doi.

Pentru că eu făceam naveta între București și Arizona, cumpăratul de casă a rămas pe umerii Irinei și ai lui Cosmin. Aveam câteva criterii, curte mică și fără piscină, fiind cele mai importante.

Se cumpără casa, se aduce Ștefanul de la aeroport să o vadă, și dintr-o dată Irina strigă, într-o panică totală: “NU AVEM UNDE PUNE SÂRMA DE RUFE!”

Mă uit la ea, și mă întreb: “Femeie, ce ai făcut cu Irina mea, cea care ura sforicelele?” În gând, nu cumva să-i dau vreo idee.

Ce să spun, casa n-avea nici măcar umbră în spate, dar când am deschis umbrelele s-a făcut un pic de umbră și un sistem de uscat rufe de zile mari. Și pentru că în Phoenix 9 luni pe an rufele se usucă în 30 minute sau mai puțin, nu ne-a interesat prea mult nici faptul că ne văd vecinii.

Revenind la HOA (asociația de locatari), niște prieteni ce au o casă lângă un teren de golf și-au cumpărat un gazebo minunat, pe care cu multă bucurie l-au înălțat (dar iată și o rimă). Și apoi s-au trezit cu o amendă cât ei de mare și cu ordinul de a demola construcția cât mai repede, pentru că altfel …

Când domnul încărca fiarele în camionetă pentru a le duce (furios) la groapa de gunoi (pentru că acoperișul textil se pierduse pe undeva, la nervi, și chiar nu mai avea ce face cu ele) am apărut și noi pe acolo. Noi ne-am oferit să luăm scheletul, dânsul a fost super cumsecade și ni l-a adus acasă. Învățând eu din greșelile altora, am cerut voie de la onorata asociație, am făcut o schiță, o pozică, un desen. Spre surprinderea mea, mi-au dat voie să-mi fac gazebo. Gazebo ăsta e ca un paralelipiped cu moț. Pentru că noi nu mai aveam textila de acoperit (originală) și pentru că modelul nu se mai fabrica, am transformat gazeboul în pergolă. Asta e ca un paralelipiped cu o cârpă-n cap și fără moț. Doar că în loc de cârpă e un material special ce protejează la soare și ține și puțină umbră. Am găsit pe Amazon exact dimensiunile de care aveam nevoie și, contra unei sume modice, am făcut cel mai tare sistem de uscat rufe pe care l-am avut vreodată.

Și iată că am ajuns în 2023, pergola e la locul ei, peste tot unde mergem avem cel puțin două sforicele cu noi, fie el Airbnb, camping, hotel, sau casă de om. Deja sfoara a ajuns atât de importantă încât, atunci când se fac listele de plecare, sfoara și cârligele au rubrica lor separată.

Și ca să nu termin povestea prea brusc, am găsit pe grupul meu de fotografie pozele de mai jos, care se potrivesc ca o mănușă, aaaa … ca o pereche de chiloți cu povestea mea.

Sursa: 8.Art Photography

Mesa, Arizona, 2023