Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

August 2017

Preliminarii

Nici nu am terminat bine cu rânduielile lumești ce se fac atunci când un drag pleacă dintre noi și Domnu Mișu (împătimit al Deltei) m-a luat pe sus (metaforic vorbind pentru că eram în perioada mea de maximă dolofănie și abia mă căram eu pe mine, ce să mai vorbim să mă care altul) și mi-a propus o Once In A Lifetime Experience. Proaspăt orfan fiind, am spus politicos “Mulțumesc, hai că vin”, mi-am făcut un mic băgăjel, am dat iama-n vinurile Tatălui Meu, m-am aprovizionat temeinic (m-am grăbit, am luat și niște vinuri dulci să fac șpriț cu ele, rușine mare), am chemat un taxi și, cu ochii încețoșați de la transpirația ce-mi curgea peste tot (era așa de cald, transpiram în locuri pe care nici nu știam că le am) și pironiți spre termometrul din părculețul de vis-a-vis de bloc, am purces spre ceea ce s-a dovedit a fi, într-adevăr, O Experiență Unică.

#OnceInALifetimeExperience

Șase zile de la Sud la Nord și înapoi, în zig, în zag, în jur de 200 km cu 10 kilometri pe oră maxim (că atâta putea barca), zile în care de cel puțin 3 ori bătrânul Popescu (de acolo, De Sus) ne-a ajutat să ieșim din necaz, o lume care se poate rezuma la stuf, nuferi, apă, păsări, și mulți disperați care vor să prindă pește. O descriere mai cretină nici nu se poate pentru că Delta este o stare de spirit, așa zișii disperați sunt bărbați adevărați întorși la starea lor primală, de vânători și pescari și procuratori de hrană, este un loc unde poți să stai de vorbă cu tine însuți și să nu te minți, un loc unde să cauți sfârșitul lumii și să-l găsești, un loc unde poți să râzi și să plângi cu prietenii, unde se fac concursuri de burți (fără să te judece nimeni), unde dacă bei 3 beri în 5 minute și râgâi de încrețești apa tuturor li se pare normal, unde ești tratat cu buruieni din curte (când burtica ta de american sensibil se răzvrătește) și unde mâncarea se face la sobă cu lemne. Pentru ca Delta este, cum spune prietenul meu Mișu, #OncelnALifetimeExperience

Ziua 1: București – Pensiunea Tamarin

București, Snagov, Dunavățu de Jos, Canalul Lipovenilor, Canal Dranov, brațul Sf. Gheorghe Vechi, brațul Sf. Gheorghe Principal, în sus, Dunărea Veche pâna la Uzlina, dormit la domnu’ Zorică, la Pensiunea Tamarin, pe care Mișu a lăsat-o scurt în beznă dând drumul la aerul condiționat pentru că îi era omului cald, de, și a crezut că hârtiuța cu “Nu Dați Drumul la Aerul Condiționat”, pusă pe instalațiia de aer condiționat, e la mișto. Nu era.

Își aduce aminte Mișu:
“cum eram noi uzi și transpirați și vai de capul nostru când am pus barca la apă și am umplut-o cu chestii din mașină …. hahahahaha … mi-e milă de noi când îmi amintesc ce disperat erai”.

Acuma ce să zic, nici Mișu nu sărea chiar într-un picior de bucurie. Datorită nivelului foarte jos al apelor Dunării n-am putut lansa barca la apă unde a vrut el initial, și a trebuit să mai mergem niște zeci de kilometri în plus până la un loc mai adânc, ceea ce a mai adăugat niște ore la traseul nostru, și așa lung și obositor, din prima zi.

Descriere poze de sus:

Piscina cea verde de la Tamarin (extra sezon, zicea dânsul, sanchi, ziceam noi, era August, totuși), meseriașul care a adus o barcă scufundată pe linia de plutire în timp ce se uita foarte urât la mine cum că de ce îi fac poze când el muncește. Nu m-a lăsat inima să-i explic omului că asta e plăcerea maximă: să te uiți la unul cum muncește și tu să stai degeaba. (Deși americanii au descoperit o plăcere și mai mare: să se uite la începători cum își lansează barca în lac. Se fac filme și pariuri, se râde ca la spectacol. Când intră câte unul cu pick-up truck-ul cu tot după barcă e delirul maxim.)

În stânga jos, secetă mare, apele scăzute, în mod normal apa era până sus, la ponton. Era Căpitan Mișu numai cu urechea la cotele apelor Dunării și Pasager Popescu ca o biluță, balansa și contrabalansa, stânga dreapta față spate, stânga dreapta față spate.

Ziua 2: Pensiunea Tamarin – Mila 23

Urcat pe Lacul Isacu Mic (zis și Isăcel), și ne-am înfundat un pic, a făcut elicea hârști, am înghețat, a trebuit să mă mut repede în față, trecut cu bine prin Lacul Isacu Mare, Canalul Isacu, făcut dreapta pe Canalul Litcov, stânga pe Canal Caraorman, ieșit în Brațul Sulina, apoi pe Sulina Veche spre Mila 23, trecut cu dispreț pe lângă Mila 23 pentru că era prea plină de turiști și pe noi ne aștepta Mateescu la el la pensiune cu pește proaspăt și bere rece, urcat pe Canalul Vișina, intrat pe Canalul Știpoc, în care ne-am înfundat rău de tot, sub privirile uimite, dar foarte amuzate, ale băștinașilor care nu mai văzuseră barcă acolo de când se inventase (și apoi, imediat, se abandonase, că cică nu era navigabil) canalul. Întors (cu greu și cu multă măiestrie) pe Canalul Vișina până la Mila 23, cu turiștii ei cu tot, găsit cazare (s-a îndurat cumnatul lui Petrică, unul căruia i-a plăcut barca lui Mișu și au intrat în vorbă) în ultimul minut (al zilei lumină), dormit la Pensiunea Petrică, unde doamna Clava, soția sa (campioana Deltei la borș de pește – cu diplomă, nu pe lăudate), s-a milostivit și ne-a trântit repede un pește cu mujdei și mămăligă, că tare înfometați mai eram. Doar înfometați, pentru că de sete avea grijă Bătrânul Popescu cu marea sa colecție de vinuri, și aveam grijă chiar și noi, juniorii, care mai cumpărasem câteva sticle de apă minerala și foarte multă bere.

Mai jos, un story cu poze din Mila 23 cu aleile înguste pe post de străzi, cu multe pisici, găini, cu cel mai câine dintre câini, si multe, multe flori.

Descriere poze de jos: Foarte dimineață, pe malul Dunării, la Mila 23, turiști, pescari, viață.

Ziua 3: Mila 23 – La Mateescu

Urcat pe Canal Eracle, pe Gârla lui Eracle, pe Canalul lui lacob, pâna în Știpoc (partea navigabilă de data asta, ha!). Ajuns și cazat La Mateescu (care ne aștepta de cu o seară înainte, dar care pusese peștele la rece și băuse berea, și care și-a făcut cruce, admirativ, nu când a aflat că am luat-o pe Știpocul vechi, de, orășeni, se întâmplă, ci când a auzit că am reușit să ieșim singuri de acolo), care Mateescu tocmai pleca în vacanță și care ne-a lăsat aproape singuri, doar cu domnul Edy și iubita sa, care aveau grijă de stațiune și gestiune cât erau dânșii plecați (mai erau niște bucureșteni gălăgioși care beau non-stop, dar curtea era mare și zgomotul lor se cam pierdea). Doamna Mateescu s-a distrat copios când a aflat că nu avem mâncare (conservele nu intrau la socoteală) și a făcut chetă printre ceilalți turiști (care plecau acasă) și ne-a umplut un frigider. Bine de știut: fiecare rulotă avea un frigider, un congelator mare, plus alte câteva lăzi frigorifice prin curte, ca să fie, să ai unde pune peștele cel proaspăt prins.

La Mateescu s-a inventat glampingul.

Descriere poze de sus:

Cazarea: rulote cu aer condiționat, paturi separate, baie (comună) cu apă caldă, bucătărie cu aragaz și/sau lemne, toate cele necesare.

În dreapta sus, Schitul Sfântul Atanasie. Un loc plin de pace, unde am putut medita în oarecare liniște. Aveau Sfinții Părinți o fântână cu apă proaspătă și rece și tare bună … o scoteai singur cu găleata și beai cu singura căniță metalică ce era legată cu un lanț. Americanizat ce sînt, am ezitat și m-am uitat după pahare de unică folosință. Nu pot să vă descriu ce hohot de râs s-a auzit. Bineînțeles că n-am avut nimic, nici după a treia cană de apă, băută pe nerăsuflate. Am agățat, la rândul meu, cănița în cui, fără să o spăl, conform tradiției.

Din când în când mai vedeam câte o sutană, grăbită și furișată, în curte la Mateescu, trecea pe la frigiderul cu bere, că doar oameni sînt și ei și sete au în trup.

Cei doi prieteni au dormit ca lemnele, obosiți după drum, vin, bere, pește prăjit, mămăligă, și mujdei. Îmi lasă gura apă numai cât îmi aduc aminte și mă uit la poze. Cum or fi făcut mujdeiul ăla, nu știu, e secretul Deltei, dar tare bun era.

Bucătăria de vară (de fapt singura, iarna oricum e închis) unde se vede vag domnul Edy, cel care a făcut o zacuscă de zile mari la foc de lemne, și unde doamna Albinuța de la București (venită în concediu cu soțul și doi prieteni ai soțului, cred) gătea și spăla vase non-stop, în timp ce domnii jucau table și beau multe damigene cu vin și încercau să prindă pește. Mișu și cu mine ne întrebam cum poate să facă atâta treabă doamna și dacă se oprește vreodată. A doua zi, pe seară, doamna Albinuța a intrat în grevă și în dimineața următoare și-a luat trupa de masculi feroce și au plecat val-vârtej spre București. Avusese un concediu minunat. (Noi nu știm cum o chema, de fapt, dar era ca o albinuță de harnică.)

Ziua 4: La Mateescu – Chilia Veche – La Mateescu

Canalul Știpoc, Canalul Pardina, Brațul Tătatru până în orașul Chilia Veche. Fredonat prin oraș, uitat de la distanță cum polua Ucraina natura cu fabricile sale, cu un total dispreț față de normele Europene (din care oricum nu făcea parte, deci nu-i interesau normele ante menționate), băut o bere la cârciuma locală, speriat gândacii de sub mașina de înghețată, făcut un pipi glorios la privata foarte șubredă din spatele localului.

Descriere poze de sus (numai biserica, restul e clar – apă, nuferi, stuf):

Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, a doua ca înălțime din România, cu urme de gloanțe din cele doua războaie mondiale. Temelia pusă în 1857.

Eram noi doi pe singura stradă principală, neasfaltată, și în zare se vedea un mare nor de praf care se apropia vertiginos: era o Dacie 1300 care zdrăngănea din toate tablele. A trecut pe lângă noi fără să încetinească, ne-a umplut de praf, și dusă a fost. Cât am stat noi acolo o oră și ceva, a fost singura mașină. Am vorbit cu Părintele de la Biserică, ne-a deschis ușile să putem intra, a discutat Mișu cu el, renovări, urme de gloanțe, una-alta. Concluzia a fost că bani sînt, nu e nevoie să se strângă fonduri, oameni care să lucreze, nu sînt.

Era o cârciumă pe strada aia prăfuită, unde am băut o bere foarte proaspătă și am speriat mulți gândaci, ceea ce ne-a amuzat copios, râdeam ca proștii cu berea-n nas. Și mai era un Magazin General, ireal, cu de toate, de la galoși la niște fripturi de vită înghețate tun și uitate pe fundul unei lăzi frigorifice. Acolo una din vânzătoare era Mary, prietena domnului Edy de la Mateescu, o blondă frumușică cu un piept spectaculos pe care nu se sfia să-l arate, fără ostentație, însă. Nici nu era nevoie. Când i-am spus unde stăm, a dat un telefon, apoi a zis că merge cu noi, bucuroasă că îl scutește pe domnul Edy de un drum. Și noi ne-am bucurat. Era o copilă, avea un pic sub 20 de ani, muncea în vreo 3 locuri, la prăvălie, la Mateescu, și nu mai știu unde, că tocmai ne spusese că e borțoasă și ne-am emoționat și ne întrebam când mai avea timp și de muncă. Visul ei, și al lui Edy, era să plece de acolo și să-și deschidă pensiunea lor. Sper să-i fi ajutat Dumnezeu și să fi reușit.

Descriere poze de sus:

În curte la Mateescu, faimoasa zacuscă la foc de lemne, m-am cam îmbătat și am vrut să-i ajut, dar mai mult i-am încurcat la curățat de vinete și ardei. Parcă au curățat și roșiile, dar nu-mi aduc bine aminte. Cum am spus, eram foarte trist și pilit rău, murise Tata și credeam că nu e tristețe mai mare decât să fii orfan la 54 de ani. Viața mi-a demonstrat însă, că se poate și mai rău, dar să nu anticipăm.

Pe rândul de jos, o chiliuță din curtea Mănăstirii și de prin curte de la Mateescu.

Ziua 5: La Mateescu – Pensiunea Tamarin

Dacă n-aș fi ratat atâtea poze, acum aș fi putut să vă arăt un stârc, cea mai proastă pasăre, cum zicea Mișu. Cum ne apropiam cu barca de ea, cum zbura, mereu în față. Tot înainte. Precum se vede era ceva obișnuit pentru că, deși Mișu îi știa obiceiul, nu contenea să râdă și să se minuneze de așa creier mic.

Centura Chiliei, Canal Știpoc, Gârla lui lacob, Canalul Eracle, Sulina Veche până în Brațul Sulina, Canal Caraorman, Canal Litcov, Canal Isaac, Isacu Mare, Isacu Mic (zis și Isăcel), Canalul Uzlinei, dormit iar la Zorică, salată de știucă, zacuscă de pește, o aventură.

Ziua 6: Pensiunea Tamarin – București

Sf. Gheorghe Vechi, Brațul Sf. Gheorghe principal, Canal Dranov, Canalul Lipovenilor, Dunavățu de Jos, Snagov, București.

N-am spus nimic despre și nu am nici o poză cu undițele noastre. Pentru că noi nu aveam undițe. Am venit Deltă fără nici un gând de pescuit. Am uimit pe toată lumea și, cam a treia oară când am auzit întrebarea “Cum adică, ați venit în Deltă să nu pescuiți?!?” nici nu ne mai osteneam să răspundem.

Mai las niște poze, cu o stațiune de fițe, cu Volvo-ul minune, cu Bărăganul … și cu barca nemțească, făcută de mână de neamț.

La încheierea acestei excursii Pasager Popescu a căpătat un mare respect pentru: oamenii Deltei și bicepșii lor, mașina marca Volvo și puterința ei la tras, barca cea nemțească de 3 tone “făcută de neamț cu mâna lui”, și pentru Căpitan Mișu și abilitățile lui de navigator (mie toate canalele mi se păreau la fel, el știa fiecare nufăraș și cănăluț și scurtătură – mai puțin Canalul Știpoc cel vechi, haha) și de reparator de motoare. De ce reparator de motoare? Păi ce, voi credeți că barca aia a fost făcută special să meargă cu numai 10 km pe oră?! Avea ea ceva la motor, n-am înțeles eu prea bine ce, ceva cu o pompă și cu răcirea, că tot timpul numai asta auzeam “S-a încălzit, iar s-a înfundat pompa, stai puțin” și dispărea Mecanic Mișu în burta bărcii și meșterea ceva și apărea murdar tot, ca englezul ăla din Tunurile din Navarone care juma de film a tot reparat la vaporaș, și îmi spunea “Uită-te-n curu bărcii și zii bă Fane când iese apă curată la spate, dar vezi sa nu cazi în apă când te holbezi, că pierdem dracu berea și e păcat de ea”. Eu mă bucuram că sînt util, că prea stăteam numai în fund și sugeam la doză. Câteva luni mai târziu, îmi trimite Mișu o poză cu ceva cât o măslină, zice uite “Domnu Fane, asta ne-a făcut beleaua. Am desfăcut tot motorul, motor italienesc, fără moarte” (și a băgat repede niște termeni tehnici). “Am făcut comandă specială. Fără asta nu mergea pompa … ” (și iar a băgat o grămadă de termeni tehnici…). “Acum merge de nu se poate. Și am îmbunătățit și peridocul.” Ei, la asta chiar m-a pierdut, tot ce am putut să fac a fost să-mi iau o față ca în ședință, la corporație, de om foarte interesat și să zic, la rândul meu “Ahaaa! Bine, mă Mișule, bună treabă! Bravo, tată!”

Scris inițial in 2017, tipărit în 2 exemplare-cadou în 2018, transferat pe blog și re-editat în 2023.