Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

… dar mai mult Overgaard

Iulie 2022

De trei zile încerc să scriu ceva și nu prea știu ce. Două orășele foarte apropiate, genul nu știi când se termină unul și unde începe celălalt, situate la 5500 de picioare (aproape două mii de metri), pe platou (pe Rim, cum spun Arizonenii, adică Mogollon Rim), la două ore și douăsprezece (2:12) minute de casă.

În drum spre muntele-munte, Show-Low, Pinetop, Greer, se trece prin Overgaard și eram și noi curioși să vedem cum e. Ne-a trecut, nu mai vrem să știm. Ca în orice orășel de munte, în ultimii zece ani s-a construit mult și scump. Case de vacanță sau de supraviețuire, pentru când o să înceapă războiul civil. Hectar după hectar furat de la natură, sute de copaci tăiați să-și facă americanul stresat casă, să se destreseze, să vină să bea cu peisaj, în weekend, să tragă cu pușca și să meargă cu quad-ul pe coclauri.

A fost frumos, aer curat, răcoare, ne-a plouat de ne-a uscat, ne-am plimbat două zile jumătate pe aceleași străzi, am băut destul de temeinic. Puteam și mai mult, dar am zis să fim cumpătați.

De unde se vede că găzdoaia avea idee despre activitățile (mai mult lipsă) din orășel. Mie îmi place foarte mult să stau degeaba, dar Irina tremură de nerăbdare pentru că vrea tot timpul să facă ceva. Mie îmi place să stau pe prispă și să nu fac nimic, să mă uit la pomi, soare, mașini, și norișori. Dar asta nu mă împiedica să umblu de năuc cu băieții, la cinci jumătate dimineața, să prind răsăritul și să fac poze. Am reușit ceva poze, dar fiind pe platou, se cam ascundea soarele printre pomi și când, în sfârșit ieșea din spatele lor, era deja sus.

… când pe prispă stăteam …

Unde am stat noi era o comunitate (să-i zicem) formată din 15-20 de căbănuțe, construite cam la fel, prin anul 2000, cu o curticică mică, neîngrădită (nu prea bine pentru câini, dar noi avem niște super lese/ancore de vreo 10 metri fiecare și îi legăm de copaci), în care puteau dormi între 4 și 6(!) persoane. Ca un bonus aveau și hot-tub în spate, la fereală, intr-un foișor. Era frumos.

Bison Ranch e o mică stațiune în stațiune, cu o cârciumă, magazine pentru turiști, și hotel/motel… Plus multe alte case cu ștaif, cu lac, curți mari, și o sală de nunți, cu caleașcă și un mare candelabru. Când am văzut trăsura am leșinat.

Pun mai jos ceva poze cu Bison Ranch, din spate, și tot din spate. Am plimbat băieții pe iarba proaspătă și bună, s-au tăvălit până au obosit, a intrat Irina pe la magazine, și eu am căzut într-o capcană pe care mi-a întins-o Irina, cu capul înainte și picioarele în sus (eu am căzut cu capul înainte și picioarele în sus, nu Irina). Iese dintr-un magazin și spune: “Vai, au și cafea, și vin, și bubuly, mvaaai, cât de multe chestii au (la cabană cafeaua era cumplit de proastă). Intră și tu.” Am intrat, ce să fac! Magazinul sătesc, pentru fraieri, avea de toate – pistoale Glock, revolvere, un AK-47 și o mulțime de cuțite, o baionetă, gemuri, muniție, cafele, vinuri diverse, destul de decente ca preț. Deci am luat cafea și un spumos și am privit cu jind la arme.

Am luat o cafea de fițe, pentru cunoscătorii rafinati, un amestec de cafea din Etiopia și Sumatra, prăjită bine, la 3000 de metri, la o mică factorie butic – Irina mi-a spus că în viața ei n-a băut așa o cafea proastă (la fel îmi spusese și dimineață, când am băut cafeaua gazdei – cred că apa era de vină) și eu am făcut-o incultă și nerafinată. S-a supărat și a deschis sticla de spumos. Nici ăla nu i-a plăcut (m-am panicat puțin, se uita cam galeș la sticla mea de Macallan 12, primită cadou de la Ovidiu, de ziua mea). Gustul nu i-a plăcut, că sticla i-a plăcut, i-a făcut și film și m-a rugat să-l pun pe blog. Pe urmă s-a sacrificat și a băut și spumosul. Poate nu uit să pun filmul.

În plimbările noastre ne-a intrigat un semn de circulatie, nemaivăzut până atunci, Prioritate Avioanelor! Am fost siguri că e o glumă locală, deși știam că e un aeroport mic și privat lângă noi. Și totuși … și totuși … unii oameni aveau în garaj, avioane. Pe lângă mașini, ATV-uri, rulote, și multe altele. La unele case garajul era mai mare decât casa propriu-zisă. Nu prea înțelegeam de ce, până am văzut avioanele.

Ce m-a mai distrat? Farmerket Market-ul (piața). Avea două (2) tarabe. Două. La legume, vânzătoarele erau niște bătrânele simpatice foc, care cumpăraseră legume la kilogram de la Family Dollar (un magazin de reduceri) și le vindeau la bucată. Cumparătorii știau ce au facut ele, ele știau că și clienții știu, și uite așa, ne distram toți de mama focului. Cea care vindea produse de panificație făcute de ea, cu mânușițele ei, pâine și prăjituri, nu avea atâta success pentru că era cam morocănoasă. Am plecat de acolo râzând.

Cum am făcut poza, am fost întrebat: am închis luminile de pe prispă, s-a făcut întuneric beznă, am aprins lanterna cea foarte puternică și am îndreptat-o către copac. Ploua orizontal, dar picăturile verticale erau de la streașină. Luminile din zare erau de la Bison Ranch, de peste drum (260).

Cam atât. Nu mai închiriem acolo, am fost, ne-a ajuns.

Inserez filmul (regulamentar) făcut, cu toate pozele, e pe YouTube, e lunguț, dar mie îmi place să ascult ploaia. Și pentru că parbrizul era curat, la întoarcere, pe drumul de două ore și douăsprezece minute, Irina a făcut poze, de data asta fără muște și fluturi striviți.

Notă: m-a pus să schimb muzica de vreo 3 ori că nu se potrivea. M-am enervat și am pus Apocalipsa. Na!

În încheiere, de unde vine 2:12 ?

Pe mine m-a cam lăsat vederea; neatent și căpiat am fost de când mă știu … M-am uitat la navigator și era afișat timpul de ajungere acasă, 2:12. Irina se tot agita pe scaunul din dreapta și îmi explica cum că ajungem prea devreme. Eu tot o trăgeam cu doi și doișpe … până la urmă s-a lăsat păgubașă și a început să-mi facă program pentru restul zilei. După o oră și ceva de mers îmi cad ochii pe ecran (ca idee, nici n-ai nevoie de hartă când vii de pe Rim: la Vest pe 260, la Sud pe 87, stânga pe Gilbert, și ai ajuns în mahala) și în loc de 2:12 văd 87. O întreb pe Irina ce e cu 87 ăla și dânsa îmi răspunde duios: “Ochi de Șoim, întâi și întâi nu e 87, e 57. Și doi, aia nu e ora la care ajungi, e timpul cât faci până acasă. Mai avem 57 de minute. Ora la care ajungem e 11:40. Dimineața!”