Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

scrisă circa 1999

Sărut mâna,

să începem cu cele vesele și să vă spun cum am petrecut de 4 Iulie.

Ziua Z – 4: de fapt distracția început cu o săptămână mai devreme când m-am pus pe cumpărat undițe, pentru mine și pentru Cosmin. Am purces noi ca băieții hotărâți spre K-Mart că știam noi precis că acolo au undițe și acolo se vând și permise de pescuit (că doar n-om fi pe baltă în Titan să dai cu cârligul cu pâine și să te înțelegi cu paznicul; aici e lucrătură mare cu ce ai și ce nu ai voie). Zis și făcut … și s-a trezit Popescu într-o pădure de undițe. Am început să transpir discret, habar n-aveam ce să fac; Cosmin, mai curajos, a început să le încerce; în jurul nostru era numai gută încurcată. Am început să devin nervos și am încercat să aleg ceva din grămada aia de undițe. N-am reușit, am devenit și mai nervos, transpirația curgea pe mine din belșug; am ales una mică și ieftină pentru Cosmin, am ales una medie și ieftină pentru mine; am mai luat ceva accesorii, am cumpărat un permis de pescuit, ne-am băgat picioarele și ne-am cărat. Eu, leoarcă, Cosmin, cu gută și pe ochelari. Am ajuns acasă și am început să le montez; am constatat că a lui Cosmin e cât el de mare, ba chiar mai mică, dar o stăpânește bine așa că am lăsat-o; pe a mea am montat-o și în următoarele trei minute s-a încurcat guta în mulinetă. Am desfăcut mulineta și am constatat că nu se mai poate face nimic – era blocată. Am înjurat și m-am răcorit. Am realizat brusc că n-am ace de pescuit și nici gută suplimentară, bașca plumb și plute; în schimb aveam niște linguri de toată frumusețea și o grămadă de momeală artificială pe care bineînțeles că nu știam cum s-o folosesc. Am început să citesc broșurica cu instrucțiunile pescarului meseriaș pe care o primisem când am luat permisul, și acolo zicea că să nu folosești râme (vin din pământ care pământ e foarte posibil îmbibat cu chimicale și omori peștii), să nu dai cu pâine sau cu porumb, care sunt și ele îmbibate cu chimicale și omori peștii (oamenii pot să mănânce, las’ să crape liniștiți, că de protecția omului nu vorbește nimeni aici, numai de animale au ăștia grijă) și să folosești momeala artificială (că știu ei peștii și mușcă). Nu ai voie să prinzi mai mult de cinci pești de căciulă, pe restul trebuie să-i scoți finuț din ac, să-i oblojești la guriță, să-i pupi pe botic, și să-i arunci înapoi în râu (sau mai precis, în lac). Am avut o senzație că arunc banii pe gârlă (sau mai precis, în lac), dar tocmai citind eu o reclamă pe gardul comunal în care se spunea că pe locul unu în cadrul distracțiilor tată-fiu se află pescuitul, am decis să continui.

Ziua Z – 3: ziua următoare m-am năpustit din nou pe K-Mart, decis de data asta să iau o undiță meseriașă; am stat la o coadă respectabilă (în spatele unei babe care nu stătea la coadă, dar nu avea ce face acasă, așa că venise și ea la magazin să mai vază oameni și să stea de vorbă) să o returnez pe a mea. După care am intrat din nou în pădurea de undițe și m-am rătăcit. Oricum, acum am cumpărat ace de pescuit, gută suplimentară, bașca plumb și plute, plus o soluție de lustruit cauciucurile de mașină, chestie care n-are nici o legătură cu pescuitul, dar era în promoție și a trebuit să-i iau ceva lui Cosmin, care voia barcă pneumatică și scaune de pescar. După îndelungi negocieri a acceptat smacul de cauciucuri cu care niciunul dintre noi nu știm să umblăm, dar are o sticlă minunată și miroase a cireșe (tocmai bun de cadorisit în România, unde nimeni nu-l va folosi pentru că, pe lângă faptul că nici acolo nu știe nimeni să-l folosească, nici nu se face să strici așa smac meseriaș, deci va fi păstrat până ce se va brânzi și va fi aruncat peste cinci ani, într-o atmosfera generală de tristețe, asta în cazul fericit în care nu va fi făcut cadou mai departe și va ajunge în mâinile unei gospodine adevărate care va spăla aragazul sau masa din bucătărie cu el). După care m-am întors la raionul de undițe am închis ochii și am înșfăcat-o pe a treia din stânga de pe rândul cinci (de undițe) m-am uitat la preț, convenabil, am văzut că îmi dau și un aparat de fotografiat de unică folosință în banii ăia, am luat-o și ne-am cărat.

Acasă am văzut că e mai bună decât prima: m-am chinuit să încurc guta pe mulinetă și n-am reușit pentru că are un sistem care o protejează de tâmpiți și care a intrat imediat în acțiune când m-a simțit pe aproape. M-am bucurat, am pus niște plumbi și am început să-l arăt lui Cosmin, în casă fiind, cum se aruncă cu bățu-n baltă. Apoi am plecat la muncă și l-am lăsat pe bietul copil cu maică-sa, să-i explice el, mic și entuziast, cum se dă la pește …

Ziua Z-1: Pe 3 Iulie (Sâmbătă) Irina m-a dus la muncă (pe Wall Street, na, sîc), a fost în Queens, i-a luat pe nepoți și pe Alma, s-a întors în Staten Island, a fost la 2 plaje, s-a dus acasă, a făcut bagajele și s-a întors în Queens (și toate astea singurică-cucă-toată cu mașina pe mână și mâna pe volan, strașnic de bine lipită-încordată) de unde trebuia să plecăm a doua zi spre locul de pescuit, așa numitul Seven Lakes, adică Șapte Lacuri, mai pe românește. Eu am ajuns la cumnații mai pe seară, după muncă (cam pieton, adică pe jos sau mai precis cu metroul), am mai făcut un plan, două și am tras cu toții pe dreapta în așteptarea dimineții.

Ziua Z (4 Iulie): A doua zi ne-am sculat în jur de 5 jumate dimineața, și după un haotic program matinal (șapte pe-un țucal), ne-am îmbarcat în două mașini și am plecat (tot cu Irina la volan, că să nu-și iasă din mână) în jur de șase și un pic mic. La primul colț am constatat că nu-l aveam pe Cosmin în mașină, dar în schimb îl aveam pe Ionel cel mic; am înșfăcat aparatul de emisie-recepție (CB se scrie pe englezește, “Da-mi dracului SiBi-ul ăla!” se pronunță pe românește, oricum nu știu ce înseamnă, dar e mai scurt decât “aparat de emisie recepție”, nu?) cu care ne dotase Ionel cel mare, am luat legătura cu ceilalți și ne-am liniștit: Cosmin era la ei. Am mers noi pe autostrăzi ce-am mers, așa, fo juma de ceas, după care Ionel se bagă iute la o găzărie și Tiberiu se năpustește spre WC: “Vrea mic!”, ne spune tat-al său. OK, cu vezica lui Tiberiu golită, ne continuam drumul spre lacuri, urcăm ce urcăm pe hartă, urcăm ce urcăm pe munte, serpentine, chestii, socoteli, și ajungem la baltă în jur de 8 dimineața. Găsim un loc de parcare strategic și deschidem ușile să coborâm din mașină; ușile ne sunt brusc închise la loc de un curent de aer extrem de puternic; când ne uităm mai bine, vedem pe Tiberiu care tropăia voinicește spre o clădire de la intrare: “Vrea mare!”, zice mama sa.

În fine, reușim să ne dăm jos și începem să explorăm împrejurimile: loc amenajat “a l’americaine”, cu mese lungi de lemn, cu băncuțe adiacente, pitorescul la locul lui, îngrădit bine cu gard de sârmă, cu o plajă pe malul lacului, cu salvalaci și geamanduri, loc regulamentar de dat la pește, rațe, gâște, veverițe… Ginim o masă cu grătar, trimitem un copil să stea pe ea să nu ne-o ia alții, copilul se duce, vine iute înapoi, pleacă un adult cu copilul, bate un țăruș lângă masă și leagă copilul de țăruș să nu mai plece, descărcăm, cărăm două tone de bagaje până la masă, dezlegăm copilul legat de țăruș, punem cortul, instalăm grătarul, ne număram, nu iese Tiberiu la socoteală, legăm din nou copilul de țăruș, se face expediție să mergem să-l căutăm pe Tiberiu, pleacă primul grup, se întoarce suspect de repede cu un Tiberiu derutat care se pierduse printre mașini și care bănănăia prin parcare cu o privire rătăcită.

Încep să pregătesc undița mea și a lui Cosmin; scot instrucțiunile de folosire care aveau și poze despre cum se face un nod și mă pun pe treabă: înnod eu ce înnod în aplauzele spectatorilor, pun niște plumbi zdraveni de la cumnatul, bag și niște plute, înșfac juma’ de cocean de porumb și copilul, îl anunț că acum trebuie să ne distrăm și ne îndreptam spre locul regulamentar de pescuit. Aici constat că își făcuseră cuib niște personaje ciudate de origine hispanică, împreună cu un casetofon uriaș pe care bineînțeles îl dăduseră la maxim. Ne mutăm îngroziți douăzeci de metri mai hacana și începem să lansetim: prima concluzie care s-a desprins extrem de rapid a fost că plumbii erau așa de grei, că se scufunda și mama plutei; puturos din fire, am mai pus niște plute, de arătau undițele noastre ca un pom de Crăciun cu globulețe. Până la urmă am decis să-mi mișc fundul și să schimb plumbii, chestie care mi-a luat ceva timp pentru că respectând întocmai instrucțiunile de făcut noduri, ale naibii noduri s-au dovedit extrem de greu de desfăcut, de fapt chiar imposibil, așa că a trebuit să tai ața și s-o iau de la început. Cosmin era că pisicelul din bancul ăla clasic, mă întreba mereu: “Acuma ne distrăm? Eu mă mai distrez puțin și plec!”
Iată și bancul: un motan își duce pisoiul la regulat pe acoperișuri pentru prima oara; și era un vânt și o ploaie și o nenorocire afară…; și după ce stau ei zgribuliți un ceas și miaună și nu vine nici o pisică, ăla micu zice: “Tati, eu mai fut 5 minute și plec acasă!”

Într-un târziu am fost gata din nou, ne-am dus iar pe malul gârlei și ne-am pus pe mulinat. I-am explicat lui ăla micu’ cum că peștele nu mușcă chiar așa, din prima, trebuie să ai răbdare și să încerci de mai multe ori; după câteva minute aud de lângă mine: “Hei, fishy-fishy; hei, fishy-fishy-fishy!” Până la urmă l-am lăsat să se ducă la joacă și l-am urmat și eu în 10 minute, lăsând-o pe Alma să păzească undițele și să mănânce semințe pe mal. Bineînțeles că n-a prins nimeni, nimic!

După care evenimentele încep să se precipite lejer: ăia de la meteo care ne asiguraseră că o să fie o vreme meserie, au greșit puțin, și ne-am trezit dați afară din lac în timp ce ne bălăceam. S-au pus salvalacii pe tușit în fluiere, de ziceai că ești la meci pe Steaua și un arbitru corect îl penalizează pe Lăcătuș. Am ieșit plini de respect cum că uite ce grijă au ăștia de oameni, dom’le, și ne-am pitulat în mașini: cei cu chiloții uzi în mașina lui Ionel, că scaunele lui sunt de piele și nu sug apa, și restul la mine, pentru că ale mele sunt de catifea și se udă și stau ude. Și a plouat juma de ora de ziceai că dă lacul pe afară. După care a ieșit soarele și lumea de prin mașini. Diverse persoane extrem de tatuate și tot de origine hispanică, de bucurie, au scos boxele de la mașini afară și au început să ne delecteze cu ultimele noutăți muzicale specifice rasei și nivelului cultural (care fiind la nivel de primate, vă dați seama cam ce muzica era) la care cumnatul s-a bășicat și s-a dus la Rangerii care păzeau parcul și le-a expus problema. În următoarele 5 minute a apărut un pișpirel de vreun metru jumate, dar în uniformă verde și cu un SiBi de șmecher la brâu. Le venea ălora până la buric. Nu știu ce le-a spus, dar și-au băgat ăia boxa-n portbagaj și am putut să ne înțelegem iar om cu persoană și din când în când mai auzeam chiar și câte o păsărică.

În continuare, să fac o poveste lungă scurtă, a fost cam așa: copiii au zis că le e foame, am început să facem focul, am consumat o sticlă de combustibil special, cărbunii lui Ionel erau vechi de cinci ani, se încălzeau ca rocile, dar foc nu luau, până la urma s-au încălzit bine, carnea era înghețată bocnă, pentru că uitasem s-o scoatem în soare, am spart-o cu pietre ascuțite ca în epoca de piatră, am fript-o cât de cât, foame mare, reîntoarcere la canibalism, din politețe toți au zis că a fost bună, după ce am terminat carnea, au început și cărbunii să ardă, a trebuit să-i udăm cu multă apă ca să-i stingem, nu se mai stingeau nici cu pipi făcut pe ei. Ne-am mai jucat puțin, ne-am încurcat în undițe, am făcut planuri, am zis că nu ne ducem la muncă a doua și a treia zi pentru că e trafic pe autostradă și mai bine dormim la un motel (cu piscină, au urlat copiii) și ne-am cărat dracului de acolo. La ieșire, Ionel trage pe dreapta, Tiberiu iese din mașină disperat, ne face semn și zice: “Vreau mic!”. Irina, din solidaritate, îl urmează și a urmat o scenă ca din filmele cu proști, în care cumnatul și cu mine eram în rolurile principale (cu atât mai mult cu cât scaunul de șofer era reglat ca pentru Irina și eu stăteam cocoțat ca un bărzoi), am dat 18 ture în jurul unui rond cu flori până s-au golit toate vezicile. Am recuperat copii, neveste și de data asta chiar am plecat cu destinație precisă Catskill Mountains.

Pe drum a văzut Ionel un indicator cu West Point și a luat-o încolo să vedem și noi cum e. La noi în mașină, Irina (care era la volan), se dădea de ceasul morții cum că nu e ăla drumul. Nu era, dar nici de capul nostru nu puteam s-o luăm, că n-aveam hartă. În West Point am văzut o grămadă de lume cu scaune și lăzi frigorifice care mergeau ordonat într-o direcție. Am întrebat și am aflat că va fi un concert în cinstea zilei de 4 Iulie, și artificii, și fanfară, și guriști, tot tacâmul. Am zis noi că ar fi cool să facem un 4th of July la West Point și am luat-o după ei (de fapt și aici și-au pus amprenta pe noi cei cincizeci de ani de comunism: unde e o coadă, hop și românul să vază ce se dă, unde e o aglomerație, la fel. Dacă pică ceva pe gratis și noi ratăm, ha? ne stricăm ziua!). Cu scaune și cu cooler, că se pare că așa era ținuta regulamentară în cazarma aia. Am ocupat un loc mișto și ne-am pus pe așteptat. A fost impresionant, pe bune. Nu știu ceilalți, dar eu m-am emoționat foarte tare. O mare de oameni pe pajiște, americani de-ăia patrioți până la moarte, cântau de-ale lor, se bucurau de țara lor, era veselie mare pe ei, sărbătoare, de! Și să vezi când fu să-și cânte imnul, toți îl știau! Răsuna valea! Din grupul nostru, Cosmin ce le mai trăgea, noi, ca muții, de unde să-l știm, că la scoală la noi ne-au învățat ăia “Bum-bum, bum-bum toba bate/ Bum-bum, brav român”, nu imnul Americii. Artificii, un peisaj de te amețea de mișto ce era, cu râul Hudson pe fundal, cu tipi veniți cu bărci și iahturi să vază și ei ce se mai întâmplă și să se bucure, apus, înserat, lovituri de tun, nepoți pierduți, “Vreau mic”, înghețată, artificii.

Am plecat de acolo pe la 10 seara, cu Cosmin dormind tun, de data asta la noi în mașină. Am încercat vreo șase moteluri locale, nasol de tot, puțeau, de-alea stil “fuți-un-pic-și-ai-plecat”, până la urmă pe la miezul nopții am ajuns nu știu unde (că n-aveam hartă și ne țineam că orbeții după Ionel) și am găsit o Ramada și ne-am culcat acolo. Cu greu l-am cărat pe ăla mic în camera și a deschis un pic ochii când s-a dus la pipi și tot ce a putut să întrebe a fost: “Are piscină?” Când a auzit că are s-a liniștit și a dormit tun până a doua zi dimineață. El, mic și fericit, noi nu foarte fericiți, că am înfundat baia și ne-au sculat dimineața broaște și clipoceli din cadă (exagerare literară); până la urmă l-a chemat Irina pe Miguel-mâini-îndemânatice, care a meșterit el ceva la cadă și pe urmă a scos dopul și ne-a întrebat uimit noi de ce nu l-am scos până acum. Am realizat brusc că ne-am făcut de căcat. Între timp am făcut și o aprovizionare țeapănă la un Supermarket, ca pentru șapte oameni pentru două zile, inclusiv o pungă nouă cu cărbuni. I-am speriat pe ăia cu câte am putut să băgam în două cărucioare – și-au făcut planul la vânzări pe o lună cu noi.

Ziua Z+1: Dimineața ne-am piscinit vreo două ceasuri (înainte de a intra în piscina, a trebuit să trecem de un gărduleț în care era o portiță cu lacăt cu cifru; că să deschidem poarta a trebuit să-l chemăm din nou pe Miguel, care a venit după 10 minute și, foarte politicos ne-a desfăcut lacătul și pe urmă, uimit, ne-a întrebat de ce n-am folosit cealaltă portiță care era la zece metri mai la vale și care era larg deschisă. Am realizat că ne-am mai făcut o dată de căcat și am purces spre Catskill-ul ăla unde trebuia să ajungem de fapt în ziua anterioară. Am mers întins vreo douăzeci de minute, am oprit la o benzinărie din motive de “Vreau mic”, am mai mers vreun ceas, am mai oprit la un magazin sătesc din motive de “Vreau mare” și am intrat în munți, peisaje, culori, și hop, un trenuleț din 1900 și ceva, pac! pe dreapta, pac! la bilete, pac! în tren, pac! “Vreau mic”. Noi, să cădem pe spate, nașul, american educat, oprește motorul ghezeșului și se pune pe așteptat copilul. Nici unul din ceilalți pasageri n-a zis nimic! Noi urlam în melodioasa limba românească: “La copac, la copac”. Nepotul se oprește derutat, se întoarce înapoi de la jumătatea drumului și întreabă candid: “Ce să fac cu copacul?”. Norocul nostru că aia aveau veceuri portabile și s-a salvat situația.

Calea ferată era paralelă cu un râu, Esopus pe numele său, pe care se dădeau turiștii aventuroși cu camere de cauciuc. Băi, și ne-am adus aminte ce mai râdeam în România de aia care se bălăceau cu camerele de cauciuc, și ăștia au făcut industrie din asta, și flăcăii și duduile se denumesc cu multă fudulie “Tuber” și e o artă întreagă să știi să tubești (sau tubelești, sau tubuiești) cu grație pe un râu de munte. Ne-am uitat cu jind și am luat-o spre izvoarele lui Esopus, să mâncăm ceva, că începuse să ne roadă la maț. La 2:45 pm Tiberiu a vrut mic; fratele său, care era la noi în mașină, a zis: “Nu vă enervați, fix la trei o să vrea mare!” Am mai mers noi prin munți, serpentine, peisaje, case mari, mici, vechi, noi… și am ajuns într-un camping foarte mișto, cvasi pustiu, fără urmă de spurcat. Era 3:00 pm … în timp ce noi tratam cu Ranger-ul local problema unui BBQ, Tiberiu a vrut (și chiar a făcut) mare. Am găsit loc bun, pe malul pârâului, am scos grătarul, cărbunii cei noi, carnea cea nouă, porumbii cei noi, și ne-am apucat de foc, care foc, spre marea uimire a tuturor, a luat-o ușor, carnea nu era înghețată, ba era chiar dezghețată, ușor spre verde, aveam și cremvilști, am pus de un câine fierbinte, am pus de un cartof copt și l-am descoperit pe Tiberiu lângă grătar, nemișcat, cu o privire fixă, pironită pe carne. M-a anunțat: “Mi-e foame!!!” Și a stat 30 minute, până a fost carnea gata, în transă, întrebându-mă din 30 în 30 de secunde, când va fi masa gata. După primele 5 minute am început să tremur, mi se bătea un ochi, îmi zvâcnea un picior. Am căutat ajutor la părinții lui, dar știau ei ceva, nu erau acolo, fugiseră și se ascunseseră în pădure. Când s-au întors, m-au găsit cu lacrimi în ochi și au început să-mi dea sfaturi cum că nu trebuie să stau în fum. I-am privit adânc, în tăcere, au citit ei ceva în ochii mei, și au preferat să-și caute de treabă, mai departe, mai în siguranță, așa. Au mâncat cu toții; au terminat toată mâncarea și au uitat să-mi lase și mie ceva. Am pus rândul doi de carne; auzeam strigăte și chiuieli, ei se distrau foarte bine, dar acum era rândul meu să am o privire fixă, ațintită spre carnea de pe grătar. Eram în transă, ca Tiberiu – în sfârșit, îl înțelegeam! Când a venit Cosmin și mi-a mai cerut încă un Hot Dog, am mârâit: era mâncărica mea, ce mama dracului, o așteptasem mult, suferisem pentru ea. Foamea face din om, animal. I-am dat copilului ce-a vrut, e al meu, ce să fac, dar tare mi-era să nu se termine iar!

Apoi am vrut să mă relaxez; am stat întins cam un minut, până am primit o minge-n cap și am auzit un urlet: Cosmin căzuse în apă … apa era până la genunchi … s-a supărat că de ce râdem de el… a început să jelească … m-am dus și l-am ogoit… n-a mai jelit. În faptul serii, ne-am hotărât să ne cărăm, am strâns totul pe acolo, am luat gunoiul la pachet (regula sfântă de leave no trace – nu lăsa nici o urmă), s-au golit toate vezicile și ne-am întins din nou la drum, hotărați să facem un înconjur de munte și să căutăm un motel să dormim (“cu piscină”, a urlat al nostru), urmând că a doua zi să ne întoarcem acolo și să dăm nepoții cu tubele pe râu, că altfel li se ruina sănătatea de supărare (în acest timp, la noi în mașină se făceau planuri diabolice, triabolice, multibolice, că noi nu aveam nici un chef să ne întoarcem în acel loc, ci voiam să mergem la un Water Park pe care îl găsise Irina într-un prospect luat de la o găzărie). Am pornit-o și a fost cool: prin sate… comune… stațiuni. Am văzut o stațiune cam ca Predealul, unde am vrut să găsim ceva decent să dormim, am găsit, 150 de baci pe noapte, cu SPA, cu Jacuzzi, cu piscine și alte trililici. 150, hm! cam scump, am concluzionat noi, așa că l-am lăsat pe Tiberiu să marcheze locul și să facă mic, apoi ne-am plecat mai departe; se făcuse noapte bine, eu ador să merg noaptea, nu văd nimic, se terminaseră bateriile la SiBiu, singurul punct de reper era lumina de pe capota lui Ionel, aia de la Taxi, pe care zicea Off Duty. Și-am intrat pe niște serpentine, Valea Prahovei e mizilic, au lăsat-o pe Irina fără glas, până n-am ieșit din munți nu mi-a mai dat nici un sfat (acuma sunt răutăcios, că în ultima vreme e suspect de liniștită când e pe scaunul din dreapta; zice ea că e relaxată când merge cu mine. Așa o fi, că în ultima vreme stă cu picioarele pe bord și își face unghiile) și și-a dat și picioarele jos de pe bord să mă ajute și să frâneze și ea puțin. Să fiu al naibii dacă nu mi-a plăcut, totuși, masochist, trafic ușurel, licurici, fluturi storciți pe parbriz.

Am intrat într-un oraș, Catskill îi zicea, ruda cu muntele, pe la 11 noaptea, am bulibășit drumul (adică Ionel, că el era cu harta, și tocmai își luase una mai nouă și mai bună – s-a văzut), nu ne-am enervat, am ieșit din oraș, am bulibășit-o iar, tot nu ne-am enervat, până la urmă am găsit un Days Inn cu piscină, să nu necăjim copiii, am luat camere, am băut bere, le-am spus că noi nu vrem a doua zi la Tube și ne-am culcat.

Ziua Z+2: Dimineața (pe la zece jumate, că dacă nu plecam până la amiază, ne puneau ăia să plătim încă o zi) am mâncat la ‘otel, că era în preț, le-am arătat ălora ce înseamnă să se pună cu noi, cei care au venit după noi la masă n-au mai prins nimic, am aplicat “principiul termitei”, ne-am piscinit oleacă, apoi am luat-o din loc spre Water Park-ul descoperit și plănuit anterior, cu raiduri și alte tentații, că nu ne mai udasem de mult, vezi Doamne!

Și am trecut iar prin niște zone cu peisaj spectaculos, prin niște sate de irlandezi, cu tradiție cu tot și cu o grămadă de cârciumi. Cred că de ziua irlandezilor, aia închideau șoseaua, că să circule bețivii în siguranță (mai târziu am aflat că închideau tot satul). Și fiindcă ni se terminase apa minerală, am oprit la un magazin local să completăm stocul și să luăm gheață; și ce să vezi aici: aveau bănci de o parte și de alta a intrării în magazin, și băncile erau pe partide politice. Pe una din ele scria Republicani și pe cealaltă Democrați. Și bineînțeles că bătrâneii stăteau unu colo, unu dincolo, și vorbeau intre ei de la 3 metri. Haios!

Am ajuns la Water Park, situat undeva între dealuri, ne-am schimbat, am plătit, am primit niște zgărzi la mână că să se știe că am plătit, și am intrat. Pentru Popești era premieră. Restul erau veterani (adică mai fuseseră de vreo două ori). O scurtă descriere: un tobogan ca un tub, lung și întortocheat, la care punctul terminus era în apă (a nu se citi de copiii sub 17 ani: te ejacula țeava aia ca pe un spermatozoid matol); o baltă mare cu tot felul de instalații din care țâșnea apa; un tobogan normal și extrem de abrupt unde finalul era tot în apă; o pârtie pe care te dădeai pe burtă cu o folie de plastic și dacă nu erai atent te juleai la burtă; un râu artificial, furios, unde familia stătea în niște bărci rotunde și te învârtea și te bălăngănea și te uda rău; o pârtie abruptă pe care îți dădeai drumul, într-o barcă de 2 persoane; un râu leneș și lung, pe care te legănai într-o cameră de cauciuc, singura problemă era că dacă nu-ți nimerea fundul bine de la început, te chinuiai juma de drum să ți-l înfigi în găurică (credeți-mă, știu); altă pârtie pe care îți dădeai drumul într-un cauciuc care mergea iute-iute, și cred că atât.

Ne-am dat în aproape toate, Cosmin și el, chiuia și se bucura pe acolo, am mâncat ceva de la ăia, scump de ne-au clănțănit dinții, parcă plăteam amenzi și nu cumpăram cârnați, și pe la 5 a trebuit să plecăm de urgență pentru că au evacuat ăia parcul din motive de puloi. De pe la 4 începuseră să dea la stația de amplificare evoluția și traseul unei furtuni care se apropia. La 5 au dat stingerea, începuseră să se vadă norii, veneau chiar peste noi; am dat fuguța la mașini, și când eram gata să plecăm, ce credeți? “Vreau mic!” Am așteptat să facă copilul, doar nu era să meargă pe drum stresat.

Când am plecat, în loc să o luăm ca toți oamenii la stânga, noi am făcut o dreaptă scurtă, că tocmai văzuse tanti Alma un afiș cu căpșuni proaspete și pohtise. Am ajuns la ăia de vindeau căpșuni și care tocmai nu mai aveau căpșuni, dar aveau cireșe și cașcaval. Am luat și cireșe, și cașcaval și pe urmă era să ne ia apa până la mașină (parcată colea, zece metri mai la vale), că tocmai începuse să plouă; și ploua de nu vedeai la un metru, și tuna, și fulgera, o minune să stai să te uiți! Domnul țăran-vânzător, care avea și web site pentru brânza lui (pentru neinițiați, își pusese omul brânza pe Internet. Care brânză? Treaba lui!), ne-a spus să stăm pe loc să treacă, că citise el în urina de la capra vecinului că furtuna bate exact spre drumul nostru, dar de, cine să-l asculte?

Și am pornit că nebunii pe prăpădenia aia; tot ce vedeam eu vag erau stopurile lui Ionel și o auzeam pe Irina cum mă ținea la curent cu viteza: “35, 40, 45, 50 ați înnebunit amândoi, asta e viteză de ploaie?!?!” Acuma, dacă SiBiu nu mai aveam, telefonul era pus bine, la îndemână, în portbagaj, și tot nu puteam să luăm legătura cu Ionel, singura soluție era să mă țin după el. Când am ieșit în drumul mare, am constatat că noi îi încurcăm pe partenerii de trafic, că mergeam cam încet: o frigeau băieții peste 50 la oră, ca nimica! Și nu era autostradă, era drum de țară. Băștinașii, de, știau gropile și curbele, și erau toți verișori cu polițiștii. Între timp s-a mai liniștit ploaia, am ajuns pe autostradă și am ținut-o cu 75-80 mph (adică mile pe oră, 1 milă e cam 1.5 km, pentru ușurința calculului) până acasă, cale de vreo două ceasuri jumate. Acasă la ei, ne-am luat rămas bun și niște apă, am numărat copiii, am lăsat unul de-al lor, și am luat-o spre casa noastră, unde am ajuns pe la nouă seara.

Gata cu 4 Iulie!

 

Alte considerațiuni, 23 de ani după această excursie:

• Dacă vi se pare că am exagerat cu vreau mic și vreau mare, ei bine, nu – exact așa a fost
• Pe serpentine unul din băieți (nu-i dau numele, să nu ziceți că am ceva cu el) s-a răstit glorios la canapeaua mea din spate, pentru că avea rău de mașină
• Când am ajuns acasă și, după trei zile, am fost să schimb uleiul, Alex, grecul rus care avea așa-zisă grijă de mașina mea, s-a uitat perplex la mine când i-am spus unde am fost: “păi n-ai frâne!”
  “Cum n-am, domne, frâne? Că nu scârțâie!”, am zis între uimire și supărare. “Stefan, ești mult peste punctul de scârțâit”, zice grecul, și-mi arată plăcuțele. Brusc, mi s-a făcut rău!
  • Trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu și lui Miguel-Mâini-Îndemânatice care, când a văzut ce mototoi suntem, când am plecat de la motel și a văzut că ne urcăm în mașină și chiar conducem, a făcut o cruce și a spus o rugăciune, să ne țină Ăl de Sus sănătoși
• Nici un pește sau alt animăluț nu a fost prins, rănit, pupat pe botic în aceste zile
  • cu un pescar ca mine, fauna piscicolă a fost și va fi în deplină siguranță