Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

O lumină învăluitoare, un fotoliu moale și două brațe care mă cuprind cu drag – aceasta înseamnă pentru mine fericirea. Brațele sunt ale stapanei mele – Bunica – îi spun ai casei si eu, bineînțeles. Desigur că nu pot să vorbesc – sunt doar o pisică- dar în ochii mei se citește tot ce sufletul meu toarce în serile lungi de iarnă – tot devotamentul meu, pe măsura iubirii ce mi-o poartă Bunica.

Să mă prezint: sînt o pisică cu blana în trei culori (unii spun că pisicile cu acest fel de blană – albă, galbenă și neagră poartă noroc!), mă numesc Infanta – pentru că sunt ultima dintr-un șir de pisoi apăruți pe lume acum opt ani, am ochii verzi, oblici și cercetători și sunt foarte jucăușă pentru vârsta mea !

Numele meu fiind prea pretențios, toată lumea mă strigă Fan-tzu. Să fie oare și din cauza ochilor? Viața mea nu s-a scurs chiar lin și tocmai asta vreau să vă povestesc.

Am locuit la început cu Bunica și Bunicul într-o casă mare, înconjurată de dealuri împădurite. În curte erau multe animale, câini, găini, cocoși, curcani și chiar și o capră ! Nu ma amestecam cu ele, mai ales că eu eram privilegiata – dormeam în casă, desigur după ce îmi terminam treburile mele pisicești pe afară. Ca să-i dovedesc Bunicii cât sunt de harnică, în fiecare noapte îi puneam lângă pat un șoricel – în așa fel încât când îl găsea să se bucure și să mă laude !

Din când în când, în casa apărea un omuleț mic pe care eram tare geloasă: Bunica îi spunea nepot și îl iubea mai mult decât pe mine. Noroc că la un moment dat a plecat undeva foarte departe, cu părinții lui. Eu am oftat ușurată, dar Bunica era tristă și era nevoie de foarte multă dragoste și gingășie ca s-o înveselesc puțin.

Am început să înțeleg cu adevărat tristețea Bunicii când am început și eu să am copii și nepoți. Nu mi-e rușine să vă spun că din iubirile mele multe – motanii din vecinătăți mă copleșeau cu atențiile lor – am avut rânduri, rânduri de pui, pe care, după ce i-am crescut și educat cu grijă, Bunicii i-au dăruit unor familii iubitoare de pisici.

Așa au trecut câțiva ani de fericire – cu primăveri și veri calde în care făceam ordine printre vrăbiuțe și șoricei, îmi creșteam puii și mă răsfățam în soare – cu toamne și ierni friguroase, petrecute la gura sobei în brațele Bunicii, ce mai, să tot fii pisică!

lată însă că în viața mea liniștită au apărut necazurile: Bunica a plecat departe – la nepotul ei – și m-a lăsat la început cu Bunicul, apoi, când a început să plece și el, la o prietenă, apoi la alta… Se întorcea totdeauna, recunosc, dar lipsea așa de mult și era așa de rău fără ea, încât nu mai aveam deloc tihnă. Presimțeam totdeauna când se întoarce – așa de sigur încât odată mi-am luat puii și m-am dus acasă la noi cu o zi înainte de a intra Bunica pe poartă.

Revederile erau foarte plăcute – Bunica plângea și-și cerea iertare că m-a lăsat atâta timp singură, iar eu făceam multă vreme pe supărata sau chiar mă prefăceam că nu o mai cunosc! Totul reintra în normal apoi, dar nu după mult timp Bunica își pregătea iar bagajele.

Trebuie să vă spun că am anumite semne și știu precis când se pregătește un drum – cu mine sau fără mine. Și totdeauna mă supăr: dacă pleacă fără mine pentru că mă lasă singură. Dacă mă iau la drum – pentru că nu îmi place să merg cu mașina. Nici după atâția ani nu m-am obișnuit, deși am un coșuleț frumos și moale în care stau ca o prințesă. “Pisica răsfățată”, spune Bunica.

La ultima plecare, Bunica m-a dus la o prietena la țară, unde locuisem și noi și unde cunoșteam bine imprejurimile. Nu mai spun că acolo erau și doi dintre pisoii mei, acum mari cât mine.

De data asta am luat hotărârea să o pedepsesc pe stăpâna mea. Și, la câteva zile după ce am rămas fără ea, am fugit. Am aflat pe urma că a fost o panică nemaipomenită și că, anunțați imediat, Bunicii, pentru că nu apucaseră să plece din țară, s-au intors să mă caute – pe la casa în care locuisem, pe dealuri, prin pădure, fără nici un rezultat. Foarte necajiti, au abandonat căutările, crezând că m-au pierdut definitiv. Pedeapsa mea era desăvârșită!

De fapt însă mă pedepsisem singură, fiindcă ce am îndurat eu în cele trei luni cât am lipsit nu va ști nimeni, niciodată. Ce pot să vă spun este că după nouăzeci de zile în care m-am hrănit singură (noroc ca era vară!), am rătăcit prin pădure și m-am furișat prin curțile oamenilor, ajunsesem o arătare de pisică, slabă și cu blana sfâșiată, speriată și dornică de mângâieri – așa cum avusesem parte până atunci.

Și exact după trei luni dela fuga mea, m-am întors la casa unde fusesem lăsată, știind precis că și Bunica va veni acolo în aceiași zi.
Nu știu ce m-a făcut să am această presimitire dar, așa a fost. Vă las să vă imaginați cum a fost reîntâlnirea. Dacă nu mi-ar fi fost așa greu, parcă aș mai fugi o dată ! Care este sfârșitul povestii mele ?

După ce mi-am revenit, îngrijită cu mult devotament, doctorul de pisici mi-a făcut ceva, nu știu ce, dar știu că nu-mi mai plac motanii și nici ei pe mine.

Bunicii au renunțat la casele mari, poate și la călătorii, și acum locuim într-un apartament de bloc, în liniște, doi bătrânei și o pisică.

O lumină învăluitoare, o casă caldă, un fotoliu moale și două brațe care mă cuprind cu drag – aceasta este pentru mine fericirea.

Și sper ca povestea mea să fie fara sfârșit…

A consemnat: Amalia Popescu