Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Merrill Lynch, Decembrie 1997

Facebook, cel care știe tot, mi-a arătat o fotografie făcută în 1997 și pe care eu am share-uit-o cu prietenii.

Prima noastră petrecere de Crăciun la prima companie unde am lucrat în primul an când am ajuns în America. Legenda spunea că pentru a opri Popeștii din muncă trebuie să închizi compania – și pentru că în acea seară Merrill Lynch era închisă, Popeștii au petrecut.

Două lucruri am învățat în seara aceea. Întâi și întâi că regula “la petrecerea de Crăciun poți să te faci criță și nimănui nu-i pasă” nu este adevărată. Cînd lucrezi pentru o corporație, orice petrecere, fie ea mică sau mai mare, este un moment bun pentru a observa cum se comportă slujbașul. Dacă nu e nici un șef să ia notițe, atunci sigur colegii vor duce vorba. Acest adevăr a fost verificat an după an la diferite evenimente, fie ele vara sau iarna. În acea seară însă ne-a ajutat antrenamentul și rezistența la băutură pe care le aveam din România. Nouă ni s-a dus vestea ca “work hard and party hard”, adică “muncesc mult, dar știu să și petreacă”, ceea ce la americani e de foarte bine. A doua zi eram ca două floricele, la muncă, de parcă nu țopăisem și băusem toată seara. Colegii de birou se țineau de mobile să nu cadă și se uitau la noi cu mult respect.

Și apoi am aflat, plini de uimire, că atunci când ceri un martini, ți se aduce un lichid incolor cu două măsline înfipte într-o scobitoare. Până la vârsta de 33 de anișori, când am ajuns noi în Statele Unite, băusem numai Martini & Rossi, roșu, cu gheață și o feliuță de lămâie. Multe, foarte multe sticle, dar numai sec. Pentru noi, martini era roșu și sec. Tzoape de Obeur, de!

Nu cred că-și poate imagina cineva dialogul meu cu barmanul, eu explicându-i profesionistului că nu știe ce e ăla Martini. El îmi spunea că nu știu ce e ăla vermut. Și el avea dreptate, și el avea dreptate. Oricum o luai, el avea dreptate. Ne-am despărțit în relații oarecum bune (i-am lăsat un ciubuc zdravăn), dar nu înainte ca Irina să devină o fană a acestui cocktail atât de apreciat de un anumit spion britanic foarte carismatic.

Dialogul cu mândruța a fost cam așa:
Ea: “Ce-i chestia asta?” (deși era open bar, tu trebuia să te duci să-ți iei, deci m-am prezentat cu paharul cel interesant cu lichidul cel incolor la masa cea ocupată de noi și alte câteva colege uimite care nu înțelegeau nimic).
Eu: “Asta mi-a dat barmanul când i-am cerut martini.”
Ea: “Hai că nu știți nici unul nimic!”
Eu, pe un ton rugător, tocmai venisem după un sfert de oră de negociat cu barmanul: “Hai te rog, bea chestia asta și dacă nu e bună mă duc la alimentara de peste drum și-ți iau o sticlă de martini roșu”, am aruncat la plesneală, fiind aproape sigur că în Village, în Manhattan, “alimentara de peste drum” nu există, este doar un concept.
Ea: “Ce proști, n-au martini roșu la bar. Ei, treacă de la mine, beau și asta. Ia uite, e bun, mai adu-mi unul!”

Pe la al treilea rând a venit barmanul s-o vadă pe Irina. Cred că i-a plăcut de ea că ne-a mai adus un pahar, din partea casei. Find bar deschis, n-am prea priceput eu cum vine cu din partea casei, dar a trebuit neapărat să-i mai dau un ciubucel.

Și restul e istorie…

Notă obligatorie: Martini & Rossi, Rosso (roșu) este o marcă de vermut, dintre multe alte. Faptul că în România această marcă era predominantă, noi spuneam Martini Roșu (sau Alb) la vermutul roșu sau alb (vezi cazul Xerox sau Carioca). Dacă eu aș fi cerut la bar vermut roșu, domnul barman mi-ar fi dat vermut roșu (s-ar fi crucit puțin, dar mi-ar fi dat). Dacă am cerut martini, el mi-a dat ce știa el mai bine, un cocktail.