Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Îi sunt dator acestui minunat rom din Guatemala cu o poveste, povestea lui, cum a ajuns el in viața mea, povestea mea, povestea noastră.

București, primăvara lui 2019, tristeți, melancolii, doruri, depresii. O bună prietenă, fină psiholoagă, își dă seama că e ceva în neregulă cu mine, mă ia pe sus și mă duce la un cuplu de prieteni foarte buni de-ai săi. Domnul mă vede în găleata cu melancolie și, cu voce de taină și mișcări furișe, îmi dă o licoare închisă la culoare … bea asta, ajută… și îmi dă un pahar cu cel mai bun rom pe care l-am băut vreodată.

Am băut în tăcere, savurând fiecare picătură. Cred că mă luminasem puțin la față … am mai primit un pahar … la fel de bun, la fel de bine venit.

Puține lucruri țin minte din acea primăvară Bucureșteană, dar pe romul ăla venit exact atunci când trebuia îl voi tine minte și nu îl voi uita niciodată, deși la început nici n-am știut cum se chema, a trebuit să fac ceva cercetări. Am întrebat, am aflat … și mi-a fost frică să cumpăr!

Pare ciudat, dar … să dăm timpul înapoi, când am fost cu Tata în Germania, la Nenea și la Tanti Lala (pentru că am fost numai o dată nu cred că are sens să-mi aduc aminte precis anul, în fine știu că era toamna, frunzele ruginii, roșii, fiind Germania, cădeau regulamentar exact lângă tulpină, mă amuza teribil chestia asta) și Nenea ne-a dat niște băuturici ciudate (pentru mine, cel puțin), dar povestite, plimbate, așa cum numai el știe s-o facă (îmi aduc aminte cum le-a prezentat unor străinezi veniți în delegație în România, pe vremea comuniștilor, vișinata de la măicuțele de la o mănăstire din Moldova, vișinată adusă cu mari sacrificii, de șoferul Ghiță, în IMS-ul de la bază, într-o ladă de lemn, sub bancheta din spate. Și când le-a mai adus dânsul o sticlă, așa, că meritau, dar numai pentru ei, au băut-o ăia cu reverență, aproape se închinau la ea. Dar numai o sticlă a mai scos, că dacă mai scotea una se prindeau ăia că era făcută în beci, cu vișine din vișinul din curte). Și cum toată lumea știe că o băutură cu cei dragi este muuult mai bună decât aceeași băutură băută de unul singur, ca tăietorii de lemne, am ținut minte ce am băut la Aachen.

Una din ele era LINIE, aquavit, o tărie norvegiană, a cărei poveste este ea însăși o aventură: plimbată în jurul lumii pe vapor, în butoaie de sherry, ehehei … Și când începea Mon Oncle să povestească, nu te plictiseai… până termina dânsul, nu numai că se termina sticla, dar vaporul ăla mai parcurgea jumătate din traseu.

Din nordul Europei ne-am dat jos în cizmă, de unde a apărut o sticluță de grappa, scoasă din congelator, aburită cât trebuie, ca adusă din pivnițele Papei. Iar povestită, iar vorbită, iar discutată, că nici Tata Meu nu era vre-un începător. De fapt grappa este un rachiu/tescovină. Cică e bun la digestie – la cât am băut cred că și acum am digestia foarte bună!

Boooon, ajung în Arizona cu sacul plin de povești, mă duc la supermagazinul de băuturi, găsesc exact ce băusem în Germania, cumpăr, mă duc plin de mândrie și bucurie la domnița Irinuca, uite dragă, hai să-ți dau și ție niște băuturi minunate, gustă dânsa: “ce-i chestia asta?!? e oribilă” (asta era LINIE). Ce să mai zic, am ajuns să-mi cer și scuze că i-am dat așa prostie. De grappa nici nu s-a mai pus problema să-i dau să guste, am băut-o singur, cam cu noduri, ca tăietorii de lemne. Parcă nu mai era așa de bună.

În lumina acestor experiențe, cumpărarea unei sticle de Zacapa apărea ca o aventură riscantă. Dar, pentru că nimic nu e prea mult pentru copilul tău, i-am luat Ăluia Mic de ziua lui o sticlă de Zacapa 23 pentru că știam că îi place romul. “Ah”, zice Ăl Mic, “nu-mi mai place de mult” (de mult, care de mult, că are 28 de ani??). Și, fiind fiul mamei sale, mi-a pus sticla în brațe, total neceremonios și fără să țină seama că îmi calcă pe sentimente. În mod deloc ciudat, nu m-am supărat. Irina a propus să-l deschidem, eu am zis că nu, ea s-a supărat, a jurat că nu se va atinge de el și a plecat demnă. Asta era în luna lui Mai.

Am dat nenumărate târcoale sticlei, am plimbat-o în vreo 2-3-4 excursii, o aveam în rucsăcelul de suflet (ca soldatul francez bastonul de mareșal) și nu mă hotăram s-o deschid. Cum am spus, mi-era frică, dacă n-o să-mi mai placă? Îmi ruinam amintirile.

Și vine weekendul de Ziua Muncii la americani, la începutul lui Septembrie, weekend lung (foarte important, ai timp să te îmbeți și să te dezbeți de două ori) … cu un an înainte făcuse Irina rezervare la un camping fabulos, pe malul unui lac, la 2000 m. Eram cu Chișcarii, prietenii și partenerii noștri de drumeții. Zacapa, în traistă, aștepta cuminte să-i vină rândul. Parcă simțea că i se apropie, se simțea ca acasă, el (adică romul) fiind maturat la 2300 m, în Casa de Dincolo de Nori (are și Zacapa povestea și mândria lui, nu e orice Rom, din pastilă, făcut în garaj). La camping, ca la camping, mai un foc, mai o berică, povești cât cuprinde, spun și eu de romul al meu. Și toți: “Păi scoate-l! dacă nu acum, atunci când?”

Fetele se îndeletniceau cu niște bere cu gust de bere, au trecut repede la degustat: din gustat în de-gustat, și pahar după pahar, s-a terminat sticla. A fost la fel de bun ca în România! Mi-a fost frică degeaba!

Îmi aduc aminte de România, zic în sinea mea, hai să-i spun și prietenei că mă bucur de romul ăla … îi trimit o poză și răspunsul ei sosește imediat: “Nu știu despre ce vorbești. Ești beat și te-ai îngrășat la loc”. Amândouă afirmațiile erau perfect adevărate, dar cel mai tare m-a afectat faptul că uitase de Zacapa.

Soldați răpuși în lupta cu Zacapa 23

---

Acum 2 zile, Decembrie 2021, în cadrul programului anual de răscolit după cadouri ajung cu Irina în magazinul de super fițe AJ’s, să căutăm vodcă poloneză cu pai pentru Macecu (sincer, eu am crezut că e pentru mine, pentru că mie îmi place foarte mult, lui nu cred că-i place, el bea de la Costco, la un litru și trei sferturi) și găsesc iar Zacapa 23. Îi arăt Irinei sticla și îi spun, uite asta am băut noi la Hollow Lake astă toamnă și ne-a plăcut mult de tot.

Și Irina zice “Habar n-am despre ce vorbești.”

Mai bine îmi dădea o palmă.