Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

M-am împiedicat acum vreo 3 zile, în congelator, de niște aluat foetaj, gen Bella, luat acum vreun an, pentru orice eventualitate.

Nu era cel pe care îl cumpăr de obicei, Zer Gut, ci unul canadian, mai gros, mă uitam la el ca la mașini străine, nu știam de unde să-l apuc.

Până la urmă mi-am făcut curaj, am luat rotița ondulată cumpărată din Obor, am tăiat cam de 7-8 milimetri, am uns cu ou și am presărat cu Manchego.

A ieșit așa ceva.

Irina mea trecut prin bucătărie, s-a uitat la ele, a luat una, și a decretat “Sînt arse!”

Mi s-au umplut ochii de lacrimi!

Mi-am adus aminte de anul fatidic 2016, l’année fatidique, când Tata fusese diagnosticat cu cancer și eu făceam naveta Phoenix-București și la cuptorul lui special cu termomiros îi făceam tone de sărățele. Era un cuptor vechi de vreo 25 de ani, ne era frică să-l schimbăm că se distrugea racordul. Când începea să miroasă a ars în casă, strigam “Închide-l, că pute!” Uneori mai întârziam și se cam ardeau. Dar nu ca astea, se ardeau serios, negre bine, tuci, amare.

Și Tata le lua, sărățea cu sărățea, și le curăța, și pe cele mai arse le mânca repede, să nu mă oftic prea rău, că nu-mi place să arunc mâncarea.

Îmi aduc aminte de bizarul Revelion 2016-17, pe care l-am făcut la Mocani. Am dus o cutie de sărățele râcâite și am întârziat puțin din această cauză, ca tata de, mai încet la dat din maini. S-au supărat băieții și urechile mi-au auzit expresii nemaiauzite din facultate. Rezumatul era “trebuia să le aduci așa, ne plac și nouă arse”.

Cred că din 2017 n-am mai făcut până în seara asta! Și când mi-a spus Irina că sînt arse, am zâmbit! Si mi s-au umplut ochii de lacrimi!