Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Am cumpărat acest mărțișor de la Muzeul Țăranului Român, în 2017, cu Tata. Mie mi-a plăcut foarte mult, în urâțenia lui. Mărțișorul, nu Tata. Tata îmi plăcea oricum.

Pe vremea aceea mai erau târguri, se mai strângea lumea, te mai băgai în sufletul omului, mai schimbai o vorbă. Era o bucurie …

Am luat mai multe mărțișoare atunci, să fie și pentru alți ani, când n-o să mai pot să merg în România. Parcă am avut o presimțire.

Când m-am întors în Arizona și i l-am dat Irinei, foarte mândru de mine și cu drag, s-a uitat la el, năucită, și a zis: “pleacă cu Pocitănescu ăsta de aici! Doar n-ai dat și bani pe el?!?”

Și atunci i-am dat un coșar autentic și foarte ordinar, luat de la chioșcul de ziare din fața blocului, de la Nea Florică Don Juan (de fapt îl chema Costică, dar de 15 ani Tata îi spunea Florică și n-a vrut omul să-i strice inima, mai ales ca Tata era client bun și dădea și de pomană). Irinei i-a plăcut mai mult coșarul și de atunci i-l dau în fiecare an.

Nu-l poartă în Arizona, că se jenează, dar jestul contează și, Doamne Ferește, atâta îmi trebuie, să uit vreun 1 Martie și să nu mă simt.

Scris în pandemie, când eram legați de pat