Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Prescott, Arizona , Noiembrie 22, Duminică, zi de întors acasă după un weekend petrecut la munte, la aer curat.

Mă urc în mașină, cu gând s-o potrivesc mai bine, să-mi fie mai ușor la încărcat. Pornesc, senzorul de cauciucuri fleașcă clipește voios, se aprinde și stă aprins. Ei, zic, e frig afară, îi trece. Aveam compresor, manometru, eram OK. Pun mâna pe manometrul cel deștept, dau pe ON, manometrul clipește de trei ori și moare. Ce face un inginer la faza asta: freaca manometrul să-l încălzească, îl bate de trei ori în palmă, îl pornește iar … manometrul clipește de trei ori, și moare.

Mașina mea e foarte deșteaptă, dar nu-mi spune care din cauciucuri e molcuț, doar că e ceva mai în neregulă. Deveniind eu foarte alintat, această non-feature a devenit brusc supărătoare.

Dintr-o pură coincidență neîntâmplătoare, la 3 minute de noi era Nepot Cel Mare cu familia. Dau buzna, îmi spun păsul și sînt scos din rahat de Nepot și de manometrul lui. Aveam 30, 30, 30, și 24 – în loc de 34. Cred că 24 ăla nu-i plăcea mașinii. 30-ul era de la frig, gândeam eu, brusc devenit expert. În fine, ne punem pe umflat și, când ajungem la ultimul cauciuc, moare priza de la baterie. Cred că i-a sărit siguranța, dar nu sînt chiar așa expert.

“Nu-i nimic”, zic, ” bine că l-am umflat pe 24 ăla.” “A, nu”, zice Nepot Cel Mare, “ăla a mai rămas. Stai să-mi aduc mașina.” Și pleacă, lăsându-mă clipind des. De ce nu ne-om fi apucat de ăla bolnav mai întâi, asta e întrebarea, întrebare ce mă va roade multe zile de acum înainte.

În fine, apare omul cu gipanul, dar gipan adevărat, de mers pe stânci, ediție de fițe, de ziceam că acu’ se suie pe Luiza. Le-am făcut prezentările, Luiza-Gipanu’, Gipanu’-Luiza, i-am dat mai aproape unul de altul, mi-a dat gipanul niște puterință și 25 de minute mai târziu aveam 34 și în guma bolnăvicioasă.

Trece timpul puncte puncte se face Marți și în pauza de masă mă urc în Luiza și dau să plec la prăvălie: luminița de cauciuc fleșcăit era acolo. Futu-i, zic, și plec la treabă cu Irina. Cu mașina cu pană poți să mergi, dar ia încercați să lăsați nevasta acasă când e chitită pe plecat. Într-o parcare caut ceva în portbagaj și dau peste manometru care, bineînțeles, pornește din prima. Înjur, măsor, 20 (în loc de 34). Aoleu, zic, e nasol!

Orice om normal ar fi pus niște aer, dar eu nu, că întârzi la serviciu. Irina se voluntariază s-o ia pe makinetă la supermagazinul de cauciucuri cu oameni cumsecade și să vadă ce și cum e.

Să n-o mai lungesc, cauciucul ăla fusese peticit de 2 ori înainte, și prin lege ăștia nu au voie să-l mai peticească a 3-a oară. Ghinion. Așa că, ia mata Popexule, un cauciuc nou. În mod suspect ăia nu mi-au arătat cauciucul cu buba (deci s-ar putea să mă fi mințit, ca să iau de la ei), deci în mod evident nu am cumpărat de la ei. Îmi montaseră rezerva cu care mai mult de 35 mph nu mergi decât dacă ești sinucigaș.

Problema e că nu se schimbă doar un cauciuc, se schimbă în pereche. Mașina asta eu am luat-o la mâna doua (ceea ce nu prea fac) și era încălțată cu niște cauciucuri nouțe, dar o marcă tare dubioasă, Sailun, făcute în China. Când am dus-o la Dealer să se uite la ea și să-mi schimbe uleiul, oamenii ăia s-au schimbat la față și-au zis că nu sînt cauciucurile originale puse de Mazda și, deși aproape noi, sigur nu vreau să le schimb? “că domnu’ dragă, Sailun astea … hmmm….” Domnu’ dragă nu vroia să le schimbe, că după ce dăduse un bănuț bun pe mașină, parcă îl cam strângea la buzunar.

Așa că am decis, snob și proaspăt informat fiind, să imi iau 4 cauciucuri noi. Am cercetat, m-am re-informat, de Black Friday am profitat, și tot la en-grosisti am ajuns, la Costco, de unde mi-am luat niște Micheline de toată mândria, contra unei sume ce mi-a facut vraiște bugetul de cadouri pe anul ăsta. Merge mașina de parcă e barcă, nou încălțată și balansată.

Fiind 2020, nimic nu ne miră, însă.

Și asta mi-a adus aminte de prima mea mașină, un Mercury Grand Marquis, luată tot la mâna 2-a și, cum am ieșit cu ea din lot, m-a luat Cumnatul cu el să-mi schimbe cauciucurile și să-mi alinieze roțile. Asta era prin ’97, nu prea știam eu ce și cum, abia îmi luasem carnet, în fine. Dânsul, fiind șofer profesionist, o tot trăgea cu “cauciucuri și frâne…”, “cauciucuri și frâne la astea nu te zgârcești”. Pentru orice eventualitate l-am pârât la Găzdoiul meu, domnu’ Saul, un evreu bătrân care supraviețuise Auschwitz-ului (sau Domnul Silviu din Ferdinand era cu lagărul?), înțelept și foarte zgârcit. “A, păi are dreptate” zice Saul, “uită-te la mașina mea”. El avea un Lincoln Continental, un tanc din anii ’80 (sau un Cadillac, oricum o măricică) și avea într-adevăr cauciucuri aproape noi. (Mai târziu s-a dovedit că avea și frâne bune, când s-a aplecat să ia o cutie de Pepsi de pe podea, că se vărsa și-l certa doamna Sonia, o zgripturoaică poloneză, consoarta dumisale, și a luat-o spre un copac și a frânat energic și nu a făcut praf decât mașina. Cutia de Pepsi și domnul Saul au scăpat). Și m-a dus Cumnatul la garajiștii lui din New York, și am dat (și acum țin minte) 825 de dolari pe 4 Goodyear Eagle RSA, o măsură mai mare decât cea indicată de factorie, ceea ce mi-a cam futut acuratețea vitezometrului, dar la mine nu era o problemă, pentru că oricum mergeam ca ochii mortului și nu era nici un risc să depășesc viteza legală.

Și am fost noi într-o excursie cu toții, cu două mașini, prin Upstate New York, cu puțini munți, multe serpentine, dealuri, tare fain. La întoarcere, mă duc la garaj, că era timpul. Și mă întreabă mecanicul, un rus care lucra pentru un grec: “Băi, tu știi că n-ai frâne?” “Ce n-aaam? Cum să n-am? Păi se oprește și nu scârțâie!” “A trecut de scârțâit”, zice ciolovecul. Eu în America nu am încredere în nimeni, așa că am rugat un [fost] prieten, mecanic priceput , să arunce și el un ochi: “Băi, tu n-ai frâne! dar ai zile! Cum aia mea se oprește mașina asta?” Asta se pare că era întrebarea zilei: cum de se (mai) oprea mașina lui Popescu?

În fine, am amintiri frumoase cu Mercury-ul ăla, mai ales după ce m-am învățat cu el și cu faptul că mânca ulei în neștire și indicatorul de lipsă de ulei nu mergea, că nici nu știu cum am descoperit, cred că mă jucam cu joja și credeam că sufăr cu simțul vederii că nu vedeam nivelul de ulei, dar țin minte că m-am dus la prăvălie și am luat două bidonașe și am început să torn și am văzut un pic de ulei pe băț și am mai luat două, și tot așa până a ajuns uleiul unde trebuie de râdeau ăia de la pravalie de se stricau pe ei: “domne, asta mergea cu amintiri de ulei, bine că n-a explodat dracu’ motorul ăla”, dar uite că m-a dus jumătate din Coasta de Est, până jos în Georgia, La Varu’ Cătă, trecând prin Outer Banks și Myrtle Beach, și înapoi, prin munți. Și îi spuneam lui Cosmin, care era pui mic, “Fă, bă, poze, să ții și tu minte ceva” (el dormind dus cam tot timpul pe bancheta din spate, că mare și comfortabil mai era marchizul ăla.) Și când am developat filmul erau piciorușe, degețele, ceafa lui Tăticu’…

Aoleu unde-am ajuns cu poveștile, să fac rezumatul, cum zicea Tata când îmi spunea duios să nu mai bat atâta câmpii: mi s-a spart un cauciuc, am avut noroc că s-a dezumflat ușurel și n-a făcut “poc”, mi-am luat un set de 4, și gata, ce atâta trăncăneală.