Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Ni s-a tras de la un pet sitting făcut în Decembrie când am avut grijă de cățica unor amici, o domnișoară simpatică, neagră tuci, cu blana scurtă, talie medie. Pe la începutul lui Ianuarie Irina a început să caute deosebit de temeinic … Oprea lumea cu câini pe strada, îi întreba cum se împacă cu rasa respectivă, la hikes, în parcuri, ziceau ăia că vrea să le fure câinii și mai multe nu. Până la urmă i s-a pus pata pe un border collie.

A găsit website-ul de rescues, website serios, cu .org în coadă, ceva https://azbcr.org, parcă.

Stătea Irina lipită pe site-ul ălora, știa toți câinii pe de rost. La un moment dat mă anunță: “am completat aplicația!” “Ce, mă??” Întreb nedumerit “Da”, zice, “e un process întreg la adopție, uite” și-mi arată cei 6 pași:

Aplicație, interviu telefonic, vizita la domiciliu, întâlnirea cu cățeii, adopția propriu-zisă, și viața cu cățelul. Plus rapoarte săptălunare să știe ăia că nu le faci câinele cârnați. Toate acestea pentru numai $400, taxa de adopție.

La început am râs a neîncredere, apoi m-am enervat puțin, dar m-am gândit că dacă asta îmi aduce liniște în casă, de ce nu, hai să intru in joc.

Aplicația a luat jumătate de zi: ore și ore de întrebări și eseuri. N-am văzut-o, dar admir răbdarea Irinei. Cred ca de-aia în asociația asta erau numai femei. Aveau timp, nene!

A tremurat Irina de așteptare și după două zile am fost promovați la pasul 2, interviul telefonic. A venit într-un picior după interviu, a zis că are un good feeling și că așteaptă urmarea. Am întrebat dacă nu cumva a aplicat la vreun job. “Nuuu”, zice, “aplicația de job e mai ușoară”.

Lucrurile au început să devină grave când ni s-a anunțat vizita la domiciliu. Irina a făcut curat, mi-a făcut instructaj ce să spun și mai ales, ce să nu spun: fără glume de orice fel, sărate sau nu, fără miștouri, că nimeni nu înțelege glumele mele și că simțul umorului la mine e mai special … Cel mai bine e să tac.

Vine o aia, pardon, o doamnă, parcă avea raze X la ochișori … când vedeam cum se uită la mine am început să regret că nu facusem duș. Sigur știa că îmi put ciorapii și că am o gaură-n chiloți.

Deci, să recapitulăm, border collie, care e un câine de talie medie. Ce sfat ne dă vaca domnului: să blocăm cei 3 centrimetri pe care îi aveam la poartă între partea de jos și asfalt să nu se strecoare le chien pe sub poartă. În rest, am trecut testele și ni s-a recomandat un câine cu nivel de energie redusă spre medie. Adică pentru asta am fost aprobați, de fapt. Ce-o fi însemnând nivelul ăla de energie, numai ele știu.

Eram gata să vedem căței. Se apropia însă plecarea la Show Low, în munți, pentru MLK Day, un pic după jumatea lui Ianuarie, un weekend lung. Sunăm pentru un câine, se dăduse. Mai sunăm pentru alta, una, Elsie, Minunea Minunilor. O adopți pe Elsie, 100 de ani de belșug se revarsă asupra familiei. Nu era Foster mama acasă, cică sunați dvs mai târziu, că are niște treabă. Când mai târziu? Ei, mai tarziu. Aoleu, zic, asta vrea șpagă. Mai suna Irina o dată, îi spune femeii că plecăm la Show Low și că trecem pe lângă casa ei, aia zice iar că are treabă, să sunăm la întoarcere.
“Puah”, zic eu!
“Sigur că da”, zice Irina, “sunăm.”
Pe drum spre Show Low, în Payson, mai era o cățică border collie. Sună Irina, trei familii stăteau la rând să o vadă. Măi să fie, ce rasă căutată!

Brusc Irina isi aduce aminte că în Payson e unul dintre cele mai mari adăposturi de căței din Sud-Vest, Humane Society of Central Arizona. Întâmplător (!?) avea și adresa la îndemână, așa că schimb direcția și bag spre adăpost. Intrăm și doamna de la recepție întreabă și dânsa, cum e obiceiul, cam de care, cam ce, cam cum, la care Irina, scurt și deloc întâmplător, zice: “aș vrea să-l văd pe Tom!” “Aoleu”, zic eu, “e chitită fata”.

Apare Tom trăgând după el o adolescentă plăpândă, ca în desene animate.  Aia săraca, trăgea de Tom cu două mâini; ieșim un pic cu el afară, ăla o vede pe Irina, sare puțin pe ea, face un pipi glorios. Ca rasă, nu se știe, un amestec de de toate, măricel, foarte puternic, total needucat, cules de pe stradă.

Terminăm cu Tom, îl trecem la lista de “poate” și Irinei îi cade ochiul pe un Buddy. Sau Gus, ceva de genul ăsta. Arată poza pe peretele de adoptabili, era o față haioasă.  Ni-l aduce și pe ăla, jale … cum o vede pe Irina cum ii dă două labe-n tâțe, de bucurie. A noastră rămâne fără aer și, cu vocea frântă, zice: “nu mulțumesc”, timp în care dulăul trage și el o pișare măreață și începe să dea cu biata fetiță de pereți. Ii rugam pe cei de la centru sa ne aștepte cu Tom până Marți când ne întoarcem de la munte.

Drumul continuă, mai aveam 2 ore până la cabană, timp suficient pentru Irina să mai găsească un mare Labrador în Show Low. Ura, zic eu, il vedem. Sună Irina, o voce ii spune că de fapt nu e în Show Low, e la o fosteriță în Sprinegerville. Sau Snowflake, cam pe acolo, vreo 150 km între ele. Un fleac.
“Bine”, zic, “hai să ne liniștim 3-4 zile cât stăm aici și o luăm de la capăt când ne întoarcem.”
Pe drumul spre casă sună Irina la aia cu border collie-ul, minunea de Elsie, gata, să trecem să-l luăm. Dezamăgire în tribune, se dăduse, altă familie, văzut, plăcut, iubit, luat câine.
“Vezi dacă n-am dat șpagă”, îi spun Irinei prefăcându-mă dezamăgit.

Am stat la munte de Vineri până Luni, a fost minunat, între timp ne-a ieșit Tom din cap. Phew! Marți s-a apucat Irina iar de căutat. Îmi trimitea câte 5 câini pe oră, învățasem toate organizațiile de dog rescue din Phoenix și împrejurimi. Atâta tenacitate și efort pus, mai rar. Mie, scuzați, mi se cam luase. Mergeam prin casă, pe ecranul Irinei, căței, mă duceam să scutur clopoțelul, pe ecran, căței, dimineața, la prânz și seara, căței … La un moment dat Irina zice “Stai, ia uite, care din ăștia?” și îmi arata 3 câini, doi nici nu mai știu ce erau, și Baloo, în toată splendoarea lui, o poză cu el în două labe, cât stăpânul de mare.
Și eu zic: “ăla mare, monstruella”.
Irina: “Ce, mă? N-ai minte. Pe ăla ți l-am arătat la mișto.”
Eu: “ia încearcă. Sună-i pe stăpâni”.
Era un website de adopție de la om la om, fără organizații intermediare. Se cheamă RESCUEME.ORG Fără taxe mari de adopție, discuți direct cu stăpânul. Mi se pare interesant, e mai uman decât altele, știi clar ce e cu câinele, de ce îl dă omul … De obicei oamenii vor doar să știe că le ajunge câinele sau pisica pe mâini bune.

În fine, s-a pus Irina pe telefon, contactat, și îmi spune: “ej nebun, e mare și va mai fi, se face cât o vacă, dar uite, de dragul tău, diseară ne vedem în parcarea de la Best Buy cu Baloo și stăpânul lui.”
Am studiat să vedem cum te prezinți unui câine nou, cum faci cunoștință cu el, treabă serioasă, nu așa, haotic. Ne ducem, îl vedem, eu mă țineam la distanță, doar unul din noi să fie călare pe el, Irina începe să aplice ce învățase, eu vorbeam cu domnul, când ne uităm, Irina era foarte pupată de Baloo și se jucau într-un tufiș. Își reia Irina poziția de om (în doua picioare) și-mi zice: “Ăsta e!”

Ne-au dat stăpânii lui acte, ADN-ul, vaccinări, câte și mai câte. Irina a aflat povestea lui (găsit de mic-mic în spatele casei, acum avea 5 luni, crescut, îngrijit, vaccinat, operat – bile tăiate, dar prea mare într-o casă cu 3 copii mici și 2 câini pitici), de ce îl dădeau, plânsete, mulțumiri… Din DNA rezulta că e 25% Grand Pyrenees, 25% Australian Shepherd, 12.5% New Foundland și 37.5% câine de stână. Din instinct, el caută ceva sau pe cineva să fie mânat și adunat, de care să aibă grijă. S-a uitat el în dreapta, s-a uitat în stânga, m-a văzut pe mine, s-a bucurat, și a zis în mintea lui de cățeluș: “Asta este oaia mea! De el o să am eu grijă!”

Și așa a rămas!