Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Ca de obicei în weekend, sculat la 5, enervări matinale, e-mail, Facebook, plecat la piață, luat ce trebuie și ce nu trebuie, și apoi plecat înspre prăvălia mea favorita, unde ma duc cel puțin o data pe săptămână. Și ma rătăcesc! Eram cu gândurile aiurea, văzusem dimineața o poză pe Facebook postată de o prietenă, din Ianuarie 2017, când a fost ninsoarea și viscolul cel Mare, și când eram cu Tata la chimioterapie, la Colțea și am plecat cu el pe viscol la 6 dimineața și nu circula nimic și am luat primul troleibuz și pe străduța spre spital nu curățase nimeni și era zăpada pana la genunchi și un viscol de te seca la oase și s-a speriat portarul când ne-a văzut, dar era un doctor viteaz care abia ajunsese și el și care a putut să-l preia pe tata și în dimineața aceea am fost cu toții mai buni și ne iubeam. Era ca o frăție a viscolului, noi eram Cei Bravi!

Și cum spuneam, m-am luat cu gândurile și am luat-o în bălării. Asta n-ar fi fost nimic, că ma rătăcesc des, dar m-am prins târziu. În fine, schimbat traseu, schimbat prăvălia favorita cu 2 oarecare, ajuns acasă, mic dejun, și hai la hipodrom. Văzusem cu câteva zile înainte că e mare sărbătoare, muzică, antren, umor, bere ieftină și proastă, hot dogi scumpi și proști, chiar și cai. Cum nu se putea să lipsească al nostru, hai Fănică, la căluți.

Acolo cel mai mult mi-au plăcut Rangerii de la controlul de securitate, care se distrau copios. Deosebit de politicoși, râdeau și zâmbeau și vorbeau cu cucoanele: “Hai, Bunico, dă-mi poșețica la control. E ceva înăuntru care face tic-tic-boom? Nu e? Bine, gata, poți sa treci!” M-am inecat de râs, îmi aduceam aminte de băț în cur ăia de pe Heathrow.

Altfel, exact ce credeam că va fi, aia a fost:

În drum spre casa îmi arunca Irina așa, ca din intamplare: “Hai pe la ăia care dau câini spre adopție, să mă uit și eu la unul care îmi place”. Eu, bou, nu sesizez pericolul și zic: “Hai!”.

Pe scurt, am fost la 30 secunde de a veni acasă cu asta:

Miniature pinscher!!! Am înlemnit. Pisoiul nostru e de 2 ori mai mare ca el. Noi mai mergem pe munte, la camping, asta cum își vede umbra, cum tremură. Se uită la tine, ca gelatina: “c-c-c-c-ce v-v-v-vrei de l-l-l-la mi-i-i-i-ine? ” A luat-o Irina in brate, tremura asa de tare că începuse și Irina sa dârdâie. Eu eram fără glas, se întreba femeia de la adopție dacă nu eram mut. Norocul nostru că avea Irina o întâlnire de afaceri la 4 și eram deja în criza de timp. Pe drumul spre casă am deschis, în sfârșit, și eu gura și am zis: “NU!”. Orice om ar zice: “Bravo, băi Nea Fane, ai pus piciorul în prag.” Da, dar omul ala n-o cunoaște pe Irina care mi-a aruncat o privire foarte scurtă (că era la volan, altfel era foarte lunga) și a zis: “Și de ce ma rog frumos NU?”.

Pentru orice bărbat însurat, “De ce Nu?” mai lasă loc la argumente, dar dacă e însoțit și de un “mă rog frumos” șuierat dulce, împreună cu un zâmbet în coltul gurii, păi ca ea rămâne! Și totuși, am perseverat: “imaginează-ți dragă, un hike cu asta mică; când pleci, cui o lași? când mergi la camping, ce faci cu ea? Ți-o mănâncă șobolanii sau se bagă în sac lângă tine și tremura toată noaptea și toată ziua și pe d-drum-m-m-m-m!”

Într-un final, am (a) renunțat. Phew!

A plecat Irina, am deschis repede o sticlă de vin din colecția Tatălui Meu, adusa în Arizona cu containerul, am trânti o tocăniță de portabele, o mămăligă lungă, am prăjit niște alune crude (350 F 12 minute) și am așteptat să se întoarcă fata din pribegie.

În încheiere, mai mult pentru mine, despre mămăligă, pentru ca mămăliga la noi e o chestiune la fel de importantă ca tubul de pastă de dinți stors sau din mijloc sau de jos, la fel de importantă ca cur papirul orientat sau spre perete sau în afară, chestiune de divorț, deci.

Am găsit pe http://www.savoriurbane.com o rețetă din care iese mămăliga asa cum ii place Irinei: băleguță style. Mie-mi place tare, ei ii place moale. Deci, raport 4 ape la 1 mălai, o linguriță mică de sare și 15 minute la fiert.