Nea Fane – Un Biet Român Pripășit în America / A Hapless Romanian Stuck in The US

Azi dimineață, pe un frig cumplit în Arizona, adică vreo 9 grade Celsius, când mă pregăteam eu să scot câinele (pe biata Lucy, sărăcuța) la pipicaca, crăp ușa regulamentar și când colo mâța, țuști, printre picioare.

Trebuie menționat că pisoiul nu are voie afară decât în lesă, din motive de vulturi, coioți și bufnițe, vârsta medie a unui pisoi de curte fiind de patru ani, al nostru depășind deja cu trei, ceea ce vecinii începuseră să facă pariuri cât o mai duce. Dar asta e altă poveste.

Cum spuneam, pisica, țuști și, strigând în gura mare “Libertateeee!!”, și-a ridicat coada drept în sus și a luat-o la fugă cât putea el de tare. Ta-su grasu’, adică eu, am rămas mască, am apucat să-mi anunț consoarta că a tulit-o pisica și, absolut patetic și caraghios la cele 120 de kg câte am, am plecat în pijama și într-un papuc să recuperez felina. Ăla micu’ drept în pom s-a oprit, a avut un moment de ezitare și a sărit brusc din copac, luând-o la fugă spre următorul pom, sperând ca ăla să nu-l înțepe tot atât de rău (dacă era cactus, de, face și cactusul ce știe, înțeapă). Tot timpul acesta, cu o voce calmă, gen Șoptitorul de Pisici (Cat Whisperer) îi explicam ce bine ar fi să nu mai fugă, că ce bine îi e la noi, să nu sară dracu’ gardul că tata mare îl mai găsește și alte vorbe dulci ca nu cumva să sperii pisoiul și să se sterseze. Tot timpul acesta, nici pisica nu stătea degeaba, deștept cum e el, mititelul, s-a prins că pe jos e ceva în neregulă (plouase zdravăn vreo 9 ore, era totul o baltă) și acel ceva îl deranjează teribil la lăbuțe. Așa că stimabilul s-a oprit în fața celui de-al doilea copac (de data asta copac pe bune) și, într-o poziție contemplatorie tipic pisicească a început sa mă aștepte, cu mare grijă însă să nu se ude la funduleț. Și eu fâl-fâl, în pijama, clip-ploc, într-un papuc, rostogol-rostogol, dă-i și apropie-te de pisică, prin învăluire și prin flanc, așa cum ne-au învățat în Brava Armata Română, la porumb. Acuma, voi știți că pisicile sunt animale tare mândre, care nu recunosc greșelile făcute, așa că pisul meu nu mi-ar fi sărit în brațe nici să-l pici cu ceară, dar asa, un pic, tot s-a făcut că se împiedică și s-a lăsat prins. Ce bucurie, ce mai tors, de fericire am pus și al doilea picior într-o baltă și, demn, cu trofeul în brațe și un crac de pijama ud, am intrat în casă unde doamna și soția mea era într-o panică totală, atât de mare încât făcuse pauză chiar și în convorbirea zilnică de o oră cu mama ei.

Luat pisoi, pupat pisoi, mângâiat pisoi și tras concluzie: “Slăbește, domnule, odată! Nu vezi că-și bate joc pisica de tine!”